Multe personalități, din diferite domenii, dar și mulți eroi sunt dați uitării odată cu trecerea timpului. De aceea astăzi, vom schița câteva idei despre ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare – Ioan Tobă Hatmanul, un erou îngropat de istorie. El este cel care ne-a redat mănăstirea Putna smulgând-o din ghearele rușilor care înconjuraseră Mormântul lui Ștefan cel Mare. A fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul, Clasa I – cea mai înaltă distincție militară din al doilea război mondial și a avut parte de un sfârşit mai tragic decât războiul. Fără Hatmanul, cum era supranumit brăileanul, am fi mers în vizită la Putna cu paşaport.
„Incidentul armat de la Putna din data de 6 iulie 1940 a fost o acțiune militară desfășurată în zona Mănăstirii Putna de Grupul de Cavalerie 25 Cercetare din Divizia 25 Infanterie și de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflate sub comanda căpitanului Ioan Tobă, împotriva unei subunități sovietice care depășise linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Făcută cu intenția de a include teritoriul aferent lăcașului de cult în teritoriul RSS Ucrainene, intrarea militarilor Armatei Roșii pe teritoriul aflat la sud de linia noii granițe sovieto-române a primit o ripostă militară individuală, care a fost dezavuată ulterior la modul oficial de autoritățile române. În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța către statul sovietic, acțiunea respectivă și-a adus contribuția la menținerea teritoriul disputat în interiorul noii granițe a Regatului României”, precizează Alexandru Sălăvăstru într-un articol publicat în ziarul Evenimentul istoric.
Ioan Tobă Hatmanul s-a născut la Bordei Verde / Plasa Viziru, din județul Brăila în anul 1903, este un nume pe care nu-l găsești în cărțile de istorie. Personaj de legendă, despre care nu s-a vorbit înainte de 1989. „După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe Frontul din Crimeea. I se spunea “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani bolşevici”, pentru că era omul pe care se putea baza o întreagă armată atunci când atacau trupele “roşii”. Iar după 23 august 1944, a refuzat să plece genunchiul, continuând să lupte, până la capăt, împotriva Armatei Roşii, ca ofiţer (Sturmbannführer) în trupele de comando “Jagdverband Kommando Skorzeny Sud-Ost” ale celebrului Otto Skorzeny (cel care l-a salvat pe Mussolini din mâinile partizanilor italieni). Mai târziu, avea să-i trimită o scrisoare lui Ceauşescu.
Absolvent al şcolii de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, cu studii de Drept – şi activând în Armata Română din anul 1925 – Hatmanul a luptat alături de alţi voluntari români până la finalul războiului (în Munţii Tirolului) împotriva Armatei Roşii. Întors în ţară, avea sa fie predat ruşilor şi închis în lagărele siberiene, de unde se va întoarce abia în 1955. Numai că, ajuns în România, ofiţerul fu aruncat direct la Gherla, unde fu torturat şi supus unui regim de exterminare, până în anul 1964”, precizează într-o postare Daniel Sigfriedsohn.
Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. „Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru „vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. El însuşi spunea: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”. Ioan Tobă Hatmanul a fost unul dintre bravii ofițeri ai Armatei României din Al Doilea Război Mondial. Ne-a redat mănăstirea Putna smulgând-o din ghearele rușilor care înconjuraseră Mormântul lui Ștefan cel Mare și a avut parte de un sfârşit mai tragic decât războiul. Trădat de românii veniți pe tancurile sovietice și predat rușilor care l-au întemnițat în Siberia tocmai din acest motiv, a fost condamnat la moarte de către autoritățile comuniste și ținut încă nouă ani în temniță la Gherla. La întoarcere din detenție și-a găsit familia ruinată, fiica exmatriculată din facultate, iar casa îi era sistematic răscolită de către securiștii zeloși care operau cu „vigilență” în orașul care se numea atunci <Stalin>”, afirmă cei de la Ziarul de Vrancea.ro.
Această poveste ar fi rămas definitiv îngropată în tainiţele istoriei, ba chiar s-ar fi făcut scrum – şi nu e deloc o figură de stil – dacă în anul 2000 n-ar fi fost scoasă la lumina zilei, absolut din întâmplare, culmea, tot de un militar, colonelul Dan Gîju, care actualmente este directorul adjunct al Editurii Militare. Autor a numeroase cărţi, de la cele axate pe latura militară, până la romane, Dan Gîju vrea să facă, în urmă cu 13 ani, o amplă documentare despre „Escadrila albă” a României, unica escadrilă din Al Doilea Război Mondial în care piloţi erau numai femei. O unitate cu caracter sanitar. Dan află de o femeie al cărei nume este Mariana Drăgescu, una dintre eroinele acelei escadrile. „Eu aveam obiceiul ca, la finalul discuţiei cu un interlocutor, să întreb ce alte personaje a mai cunoscut de-a lungul vieţii, oameni cu totul speciali. O văd pe doamna Drăgescu luminându-se la faţă şi-mi spune scurt – Hatmanul”, îşi aminteşte Dan Gîju acea discuţie. Hatmanul era un fel de poreclă, pentru că Ioan Tobă a fost, pe frontul de Est, vânător de partizani sovietici. Partizanii atacau din spate trupele române, în acţiuni de comando. Femeia care fusese membră a „Escadrilei albe” îşi amintea de un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofiţeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte, pe cap. La brâu avea un pistol ca al unui cowboy, ţinut pe o centură, dar şi un cuţit lung. Băieţii din trupa lui aveau şi ei acelaşi fel de uniformă. Erau numai unul şi unul, toţi înalţi, descria Mariana Drăgescu acei oameni pe care-i cunoscuse în tinereţea ei. Trupa avea şi un cântec propriu – „Să trăiască Escadronul care-a dat atâţi eroi, să trăiască şi Hatmanul, cel mai tare dintre noi”. Revenind la discuţia din anul 2000, femeia spune oaspetelui ei că încă mai trăia, pe atunci, fiica lui Ioan Tobă – Camelia. Dan Gâju o găsește pe fiica Hatmanului care i-a dat jurnalul tatălui său și niște fotografii, urmând să-i înmâneze și alte documente pe care Securitatea nu le găsise în timpul deselor percheziții. Dar n-a mai apucat, deoarece Camelia a sfârși tragic într-un incendiu care a mistuit-o cu tot ce era în apartament. Se întâmpla această tragedie la mai bine de 20 de ani de la Revoluție. O ceremonie cu totul specială, luând în considerare conjunctura politică de atunci, are loc în ziua de 7 iulie 1975, la Putna, în faţa mănăstirii adunându-se o parte dintre cei care luptaseră cândva pentru apărarea acestui loc. Se desfăşoară un ceremonial religios. Pe o bucată de marmură de Simeria, confecţionată cu ajutorul soţilor Paraschiva şi Alexandru Nicolescu, sunt gravate următoarele cuvinte – „7 iulie 1940. Salvatu-sa şi păstratu-sa în graniţele ţării noastre acest Sfânt Lăcaş, cu mormântul marelui voievod Ştefan, precum şi odoarele de preţ, de către Escadronul 25 Cavalerie Focşani, comandat de căpitanul de Cavalerie Ioan Tobă, Hatmanul, şi subalternii săi – sublocotenenţii în rezervă Ghiocel Constantinescu, Nicolae Stănescu, Nicolae Vassiescu, sergentul Constantin Grosu şi fruntaşii cu termen redus Traian Comănescu şi Ion Larian Postolache, stareţ al mănăstirii fiind arhimandritul Veniamin Grigoraş. Spre aducere aminte generaţiilor de azi şi de mâine„, mai relatează cei de la Ziarul de Vrancea.
*
Fost licean militar la Craiova, cercetaş în Primul Război Mondial, Ioan Tobă Hatmanul, a cunoscut gloria ca vânător de partizani în Munţii Iaila (Crimeea), în 1943, când autorităţile militare sovietice au pus şi un preţ pe capul lui pentru zelul cu care-şi executa misiunea, fiind rănit de trei ori şi, într-un final, în vara lui 1944 – când se preconiza că vom ajunge să apelăm noi la forme ale luptei de gherilă cu sovieticii, invazia acestora părând iminentă –, fiind trimis în Germania, la un curs special, unde avea să-l surprindă, de altfel, actul de la 23 august 1944 din capitala României. Internat în lagăr de către nemţi, acceptă să intre în Armata Naţională, pentru care recrutează adepţi ca, în urma nerespectării angajamentelor lui Horia Sima faţă de el, să intre în Waffen SS, sub comanda celebrului
Otto Skorzeny. Prizonier la americani, trimis în România cu o legendă extrem de verosimilă (evadare din lagăr), scopul ocult fiind acela de a organiza lupta de
rezistenţă în munţi, Ioan Tobă-Hatmanu este reintegrat în armată, dar arestat, într-un final, în 1947, de sovietici, condamnat la moarte pentru crime de război şi trimis în Siberia. „A fost salvat de abrogarea
tocmai atunci a pedepsei capitale, supravieţuind dintr-un lagăr în altul (mutat periodic pentru că era un element cu reale calităţi de lider şi de instigator), până în decembrie 1955, când Adenauer, cancelarul Germaniei, obţinea de la Hruşciov eliberarea prizonierilor ofiţeri germani, unde, ca fost SS-Sturmbannführer, se încadra şi Hatmanu poreclă transformată în renume, vorba lui Alecsandri, după ce a salvat Mânăstirea Putna din mâna sovieticilor”*^. După o viață zbuciumată și plină de nenumărate greutăți, s-a stins din viață în anul 1979, la Brașov.
Surse:
*^- Dan Gîju: Hatmanul Tobă; România Eroică nr. 2 (35) – Serie nouă, aprilie – iunie 2008; pp. 32–33
https://ioncoja.ro/capitanul-ion-toba-erou-la-putna/