Cu toții știm “La Chilia-n port”
Cu toții am cântat “La Chilia, la Tătaru, ah ce dureros,
Bate Maromet cu păru’, ah ce dureros”
Dar știm cine a fost Maromet?!
Moromete a fost unul dintre cei mai sălbatici şi violenţi comandanţi de penitenciar ai regimului comunist, intrat în memoria deţinuţilor politici sub numele de „Maromet – bestia cu chip de om” de la Jilava, Văcăreşti, Caransebeş, Galaţi şi Chilia Veche.
Nicolae Moromete s-a născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci, în comuna Valea Ungureni – Piteşti. A făcut cinci clase primare şi s-a angajat ca măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, unde va lucra până în anul 1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de est.
În 1945 a intrat în Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) – prim gardian, comandat gardă, comandat de penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi, Formaţiunea Chilia Veche şi locţiitor de comandat pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent colonel în MAI. Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă, cu delegaţie de director interimar de penitenciar la Jilava survine în anul 1949, atunci când regimul carceral devine unul dintre cele mai severe. Transformarea închisorii într-un iad a fost trasată de către Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete susţine într-un memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a cerut să aplice o „disciplină nemaiîntâlnită”, „întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clase, fiind ameninţat că în caz contrar va fi închis la rându-i.
Doi călăi în acelaşi penitenciar: Vişinescu şi Moromete
Destinul lui Moromete s-a împletit în această perioadă cu cel al unui alt torţionar celebru, Alexandru Vişinescu, pe când acesta din urmă era şef al Biroului inspecţii din Jilava. În această calitate, spune istoricul Dumitru Lăcătuşu, avea să transmită centralei mai multe rapoarte despre bătăile şi torturile ce erau aplicate de către Nicolae Moromete, comandantul închisorii Jilava, deţinuţilor politici, dar şi despre metodele de lucru ale acestuia. �
Conform studiului „Alexandru Vişinescu – o biografie“ publicat de Dumitru Lăcătuşu în revista „Studii şi articole de istorie“, a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Vişinescu şi-a format o echipă proprie de deţinuţi, aleşi personal. După constituirea ei, i-a solicitat comandantului ca aceştia „să fie puşi la diferite munci: ca bucătari plantoane de măturat pe sălile secţiilor, tăetori de lemne, bae, […] magazia de pachete ale deţinuţilor etc“.
Ulterior, le-a atras atenţia subordonaţilor că „nimeni“ nu avea voie „să se atingă câtuşi de puţin de aceşti oameni sau să le ordone ceva, ci pur şi simplu să-i lase să facă ce vor“. „În timpul desfăşurării «reeducării», între cei doi, Vişinescu şi Moromete (Maromet), a survenit o ruptură, determinată de stilul de lucru al lui Vişinescu. Dornic de afirmare, acesta a monopolizat acţiunea şi l-a îndepărtat pe Maromet, care, cel mai probabil, s-a simţit exclus. Alexandru Vişinescu îi rezervase lui Maromet rolul de simplu subordonat, o poziţie cu care acesta nu s-a putut împăca.
Totodată, condescendenţa nedisimulată şi dispreţul afişat de Vişinescu faţă de comandantului Fortului 13 au condus la tensionarea relaţiilor dintre ei, ceea ce l-a determinat pe Maromet să-şi expună nemulţumirile într-un memoriu din 14 septembrie 1950. La acea dată, a informat DGP despre activitatea şi comportamentului lui Alexandru Vişinescu de la venirea lui la Jilava. Memoriul lui Maromet este o sursă preţioasă despre activităţile lui Alexandru Vişinescu şi modul cum relaţiona în primii ani ca ofiţer“, spune Dumitru Lăcătuşu.
Astfel, în scurt timp, oamenii lui Alexandru Vişinescu aveau să preia sarcinile uzuale ale gardienilor în secţiile controlate de ei. Conform lui Maromet, aceştia erau cei care îi scoteau pe deţinuţi „din secret la aer sau la cercetări de către Organele Securităţii sau când se ridicau aceşti deţinuţi plantoane trebuea să stea în secţie şi să vadă toate aceste operaţiuni ca fiind oameni de încredere ai slt”.
Încercările lui Maromet de a-şi restabili propria autoritate, dar şi pe cea a subordonaţilor săi, s-au lovit de opoziţia lui Vişinescu care i-a spus că măsurile acestuia îi „sunt dăunătoare lui şi că el va raporta «Ştabului» acest lucru“.
În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generala a Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă, Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa deţinuţilor şi a subalternilor. Torţionarul nu numai ca ordona bătaia deţinuţilor, dar şi participa direct. Un fost deţinut politic trecut prin închisoarea Jilava povesteşte cum, în anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma evadării a doi iugoslavi din închisoare, au fost scoşi în curte şi obligaţi să treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de gardieni înarmaţi cu bâte, în frunte cu Moromete.
În perioada Galaţi (1952-1954), Moromete a continuat politica lui de exterminare a deţinuţilor politici prin supunerea acestora la munci istovitoare ori reducerea porţiilor de mâncare. Toate aceste lucruri au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o scrisoare anonimă, iar în urma anchetei s-a constatat că regimul de detenţie şi de muncă era insuportabil, fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deţinuţi. O bună parte din mâncarea deţinuţilor era dată la porci, porţiile de hrană erau tăiate pentru vini imaginare, iar mâncarea era oricum proastă şi inconsistentă. Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi erau practic lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire medicală. Deşi ancheta a relevat abateri grave săvâşite sub comanda lui Moromete şi a propus trecerea lui în rezervă, până la urma acesta a fost caracterizat după cum urmează: „În concluzie, este un tovarăş cinstit, în care se poate avea încredere”.
Ca urmare, a fost numit comandat al Formaţiunii Chilia Veche unde şirul crimelor şi abuzurilor a continuat. Şi aici s-a făcut o anchetă, care a constatat că Moromete a aplicat sistematic pedepse corporale la toţi deţinuţii.
Lagărul Chilia Veche, locul unde Maromet şi-a definitivat legendara bestialitate
În ciuda faptului că Nicolae Moromete ajunsese să semene moarte şi teroare pe unde trecerea, comandanţii săi nu numai că nu l-au pedepsit, ci i-au dat pe mână deţinuţilor de la colonia de muncă Chilia Veche în vara anului 1956. Aici, erau încarceraţi atât deţinuţi de drept comun, dar şi politic, care au fost folosiţi la îndiguirea ostrovului Tătaru şi a celui de la Pardina, la desţelenirea ostrovului Chilia Veche, precum şi la tăierea stufului şi a papurii din Delta Dunării.
Odată cu venirea în fruntea coloniei a lui Moromete, deţinuţii lucrau câte 10 ore în apă, noroi şi frig, iar norma zilnică a crescut de la 20 de maldăre la 44 de maldăre, în timp ce s-au redus raţiile alimentare şi s-a introdus aplicarea de pedepse celor care nu îşi îndeplineau norma zilnică, conform „Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)“.
Ca urmare a primirii unor note informative despre condiţiile de detenţie de la Chilia Veche, mai multe comisii de anchetă s-au deplasat la faţa locului. Conform unui raport întocmit de superiori, s-a arătat că în colonie „se înjura, se bătea, iar alimentele erau furate şi vândute de către comandantul coloniei, deşi acestea apăreau în scriptele unităţii ca distribuite deţinuţilor“.
“TOVARĂŞUL MOROMETE A FOST PRIMUL CARE S-A BUCURAT“
Deşi, oficial, metodele de tortură erau interzise printr-un ordin al ministrului de Interne, practicile inumane au continuat la colonia de muncă. În raport se menţiona că deţinuţii bolnavi erau duşi forţat la muncă, iar cei care refuzau erau bătuţi de gardieni. Astfel, în urma unor pedepse generale, unul dintre deţinuţi, Ştrul Aschenaze, condamnat la opt ani închisoare corecţională pentru deţinere de aur, a decedat la aproximativ două luni de la transferarea lui în această formaţiune.
�Conform volumului „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă“, în timpul unei şedinţe din cadrul aparatului central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, căpitanul Gheorghe Băleanu, locţiitor politic la Chilia Veche între 1957 şi 1959, a precizat că situaţia de aici s-a înrăutăţit după ce Direcţia a admis că în munca cu deţinuţii se poate folosi şi bătaia. Acelaşi căpitan spunea că „tovarăşul Moromete a fost primul care s-a bucurat de acest lucru“ şi imediat după primirea acestui acord tacit din partea conducerii DGPCM, a telefonat locotenentului major Dumitrescu şi i-a spus că s-a dat ordin să se bată. „Pedepsirea deţinuţilor a fost aplicată imediat după întoarcerea comandantului de la Bucureşti, acesta intrând în celule împreună cu locţiitorii şi s-au apucat să bată. Toţi (cadrele coloniei) l-au întrebat dacă trebuie să bată. El a demonstrat acest lucru. S-au făcut abuzuri“.
1 AUGUST 1958, ZIUA BÂTEI LA CHITILA
Unele dintre documente vorbesc despre bătăile generale aplicate întregului efectiv de deţinuţi, cum ar fi cea care a avut loc la 1 august 1958. La această dată, Maromet şi subalternii lui s-au deplasat la bacul 4, unde se aflau cazaţi aproximativ 300 de deţinuţi. Cei mai mulţi dintre ei au fost bătuţi sub diferite pretexte, ca neîndeplinirea normelor de lucru. Conform unei adrese a Direcţiei Generale MAI Constanţa, 40 dintre aceştia „au fost bătuţi grav până şi-au făcut necesităţile pe ei“. Bătaia colectivă a început la ora 11, în data de 1 august 1958, şi s-a încheiat în aceeaşi zi la ora 17.
În subunităţile Chiliei Vechi, bătăile colective aveau loc periodic şi la intervale scurte de timp. O alta a avut loc tot la bacul 4 în noaptea de 7–8 august 1958. Ea a început la ora 19 seara şi s-a încheiat la 5 dimineaţa. Documentul menţionează „instrumentele“ de bătaie folosite: cravaşe confecţionate din curele de ventilator de maşini, care erau întărite cu sârmă până la mijloc, şi ciomege. De cele mai multe ori, bătăile deţinuţilor de la Chilia Veche erau auzite şi de localnici, care, în cele din urmă, au informat conducerea ministerului.�
Torţionarul era plătit regeşte. Conform unui ordin din 1956 al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de gen. col. Alexandru Drăghici, maiorul Moromete Nicolae, la acea vreme şef penitenciar la colonia Chilia Veche, avea un salariu de 1.500 de lei, o sumă impresionantă pentru acele vremuri. �
Au fost ultimele acte de tortură ale lui Nicolae Moromete. De această dată, comisia nu l-a mai scăpat pe fostul măturător, propunând trecerea lui în rezervă. În urma raportului, în data de 28 februarie 1959, a fost trecut în rezervă, cu drept la pensie, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti.
Din păcate, în sistemul electronic al Ministerului de Interne nu apare data la care Nicolae Moromete a murit.
Credit foto / Sursa: S.N.P.P. Botoșani
