Astăzi îl amintim pe Rabindranath Tagore, numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 7 mai 1861, Kolkata, India Britanică – d. 7 august 1941, Kolkata, India Britanică) a fost un mistic, scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913. A scris atât în limba sa nativă bengali, cât și în engleză. A fost tradus în românește de Henriette Yvonne Stahl, Amita Bhose, George Popa. În anul 1926 marele filosof și scriitor a vizitat România. Atât imnul de stat al Indiei, cât și cel al republicii Bangladesh au în componență și unele strofe din poemele sale. Se spune că a fost cel mai occidental dintre toți poeții orientali, o minte deschisă tuturor religiilor, admirat de Ezra Pound, George Eliot, prieten cu Gandhi, Enstein, și alte minți luminate din timpul său.
VI
Pasărea îmblânzită se afla în colivie; pasărea sălbatică era în pădure.
Soarta a făcut să se întâlnească.
Pasărea sălbatică strigă: „Vino, iubito, să zburăm în codru.”
Pasărea îmblânzită murmură: „Vino aici, să trăim alături în colivie.”
„Printre aceste gratii unde aş avea loc să-mi întind aripile?” spuse pasărea liberă.
„Vai! strigă prizoniera. Nu ştiu unde m-aş putea aşeza pe bolta cerească.”
„Draga mea, vino să îngânăm melodiile pădurii.”
„Rămâi lângă mine! Te voi învăţa o muzică savantă.”
Pasărea pădurii răspunse: „Nu, nu! Cântecele nu se pot învăţa niciodată.”
Pasărea din colivie grăi: „Vai, eu nu cunosc cântecele pădurii.”
Le este sete de iubire, dar niciodată nu vor putea zbura aripă lângă aripă.
Prin gratiile coliviei ele se privesc, dar zadarnică li-i dorinţa de a se cunoaşte.
Ele bat din aripi şi cântă: „Vino mai aproape, dragostea mea!”
Pasărea liberă strigă: „Nu pot, mi-e teamă de uşa închisă a coliviei tale.”
„Vai, spuse captiva, aripile-mi sunt neputincioase şi moarte.”
*din Grădinarul (1913), traducere de George Popa
Credit foto: Poeziile noastre
