Ziua de 18 februarie ar trebui trăită, cel puțin de către noi românii, într-o stare de evlavie, recunoștință și profunzime spirituală, pentru că în urmă cu 71 de ani s-a ridicat la ceruri un fiu al poporului român, născut să se jertfească pentru izbăvirea obiditului său neam. Se spune adesea despre cei care au părăsit această lume că s-ar fi ridicat la ceruri. Departe gândul de a încerca să dau înțeles acestei expresii biblice, ci, doar plecând de la o așa ipoteză, îndrăznesc să spun că lui VALERIU GAFENCU i s-ar potrivi această sintagmă, cum nu poate fi vorba în cazul altor dispăruți. Dacă iadul și raiul există cu adevărat, atunci, pentru acest vrednic român, iadul a fost pe pământ și tăria credinței sale în Dumnezeu l-a făcut să și-l asume conștient. Scurta lui biografie, calendaristic trăind doar 31 de ani, este una de luptă, de sacrificiu, de jertfă, de suferință, de speranță și de credință în Dumnezeu și destinul neamului românesc, o simbioză pe care s-a întemeiat existența lui pământeană.
S-a născut la 24 ianuarie 1921, dată istorică, am putea spune, pentru că 24 ianuarie 1859 este momentul care marchează începutul procesului de coagulare a românilor în același corp politic, iar anul 1921, amintea de Revoluția lui Tudor Vladimirescu din urmă cu o sută de ani, când spiritul de dreptate al românilor a răbufnit împotriva umilinței și robiei în care-i țineau stăpânirile străine și rânduielile feudale. În familia lui Vasile Gafencu din Sângerei, Basarabia, unde a văzut lumina zilei Valeriu, credem că aceste date istorice au fost cunoscute și evocate, iar drept consecință ele au concurat la zidirea profilului moral și spiritual al acestuia. Avem în vedere doar faptul că Vasile Gafencu a făcut parte din Sfatul Țării, care la 27 martie 1918 a hotărât unirea Basarabiei cu România. Deci, Valeriu s-a născut în România Mare, la edificarea căreia o contribuție și-o adusese și tatăl său. Va sfârși însă, spre cumplita lui durere, în România mică.
Durerea cea mare s-a produs în 1940, când imperiul răului de la răsărit, Uniunea Sovietică, într-un context geopolitic revanșard, a recurs la un criminal rapt teritorial împotriva României, căruia regimul oligarhic de la conducerea ei, dominat de interese străine și de un bestial rasism social, nici n-a putut și nici n-a vrut să riposteze. Prigoana împotriva românilor basarabeni, mai ales a celor care militase pentru unirea cu România, comportamentul sălbatec, primitiv de criminal, declanșat împotriva lor de evreii, zis bolșevizați, din Basarabia și celelalte teritorii anexate de Stalin, a făcut ca familia Gafencu să se refugieze peste Prut, în teritoriul încă neocupat atunci de sovietici. Să ne imaginăm cum a trăit tânărul Valeriu, la doar 19 ani, cât avea atunci, prăbușirea hotarelor țării și genocidul la care a fost supus neamul românesc din teritoriile cotropite de puterea sovietică. Educația din fragedă copilărie credem că l-au ghidat spre un destin tragic, accentuat din moment ce soarta lui s-a împletit cu drama poporului român. Când ne referim la educație avem în vedere respectul și prețuirea trecutului demn al poporului, convingerea că acest trecut îl îndreptățește să-și ducă traiul în spațiul geografic hărăzit de Dumnezeu, mila și fraternizarea cu cei aflați în suferință și, nu în ultimul rând, învățătura creștină și înțelepciunea care i-a permis să identifice forțele satanice ale răului și să dobândească hotărârea și curajul de a li se opune.
Tocmai acest profil moral și intelectual l-au făcut, încă de la vârsta de 16 ani, să se apropie de mișcarea legionară, văzută atunci de către toți românii, în sufletul cărora mai vibra instinctul național, ca singura forță politică onestă și capabilă să oprească ascensiunea agresivă a elementelor alogene și planul lor de a acapara pârghiile de putere ale statului. Românii au constatat că jertfa lor, pe care s-a ridicat mărețul edificiu România Mare, este ignorată și chiar defăimată, în continuare tot ei sunt cei prigoniți și nedreptățiți, că nu se puteau bucura de libertatea și independența națională, dobândită cu sacrificiul a peste un milion din rândul lor, doar în recentul război, că țara și resursele ei încăpuse pe mâna străinilor, folosindu-le pentru desfătarea și opulența lor, în cârdășie cu clanurile politice aflate la putere. Cum putea un tânăr cu o educație patriotică și națională să rămână indiferent, văzând cum țara lui se prăbușește și îi pus la grea încercare destinul propriului popor.
O întrebare ar trebui să-i frământe pe români atunci când vine vorba de mișcarea legionară, de stigmatizarea ei continuă, de prigoana declanșată chiar și împotriva memoriei celor care au fost atrași de doctrina ei creștină și profund națională, așa cum este și cazul martirului Valeriu Gafencu. De ce acest curent politic a fost îmbrățișat de intelectualitatea rasată a vremii, mari oameni de cultură, spirite luminate, afirmate prin valoroasele lor opere? Ce s-a întâmplat cu acești români, n-au mai văzut ei realitatea, știința și înțelepciunea lor nu i-a mai ajutat să discearnă adevărul din viața politică a vremii și să ajungă să confunde starea țării și a națiunii cu desfrâul și opulența structurii oligarhice de la putere, fapt pentru care s-au și lăsat ademeniți de un curent politic avangardist? Ne putem răspunde la această întrebare doar dacă reușim să vedem că prigoana împotriva acestor martiri, ștergerea imaginii și sacrificiului lor din memoria generațiilor contemporane, agresivitate care a dobândit și suport legal, procesul de deculturalizare, mistificare și alterare a identității naționale, merg mână-n mână cu înstrăinarea statului după tulburătoarele evenimente din decembrie 1989, cu acapararea pârghiilor de putere de către alogeni, cu marginalizarea și chiar ignorarea interesului național în decizia politică, cu genocidul cultural și chiar fizic la care sunt supuși românii, cu dislocarea lor din vatra strămoșească etc. Se afirmă, uneori chiar oficial, că România a devenit o colonie și nimeni nu mai reacționează, de parcă acest statut ar fi unul onorabil. E nevoie de această clarificare a lucrurilor pentru că Valeriu Gafencu a devenit, ca și alți martiri, ținta atacurilor furibunde din partea Institutului „Elie Wiesel”, organism creat cu motivații false, dar cu un scop cât se poate de vizibil, pentru cine are ochi să-l vadă, respectiv menținerea și accentuarea unei stări de vinovăție asupra poporului român, pentru a nu mai avea îndrăzneala și voința să-și apere țara și avuția națională.
Ostilitatea și atitudinea antiromânească a acestei oficine s-a manifestat în plenitudinea ei veninoasă în momentul în care Consiliul Municipal Târgu Ocna a decis, în 2013, printr-o hotărâre cât se poate de legitimă și în limitele mandatului dat de cetățeni, să-i acorde martirului Valeriu Gafencu titlu de cetățean de onoare, întrucât moartea lui a survenit pe teritoriul acestei așezări. Folosindu-se de autoritate guvernamentală, acordată de Victor Ponta, un alt „iubitor” de români, institutul a somat municipalitatea să-și anuleze hotărârea, recurgând la agresivitatea și insolența ce le sunt caracteristice, generate de obiectivul înființării și generosul buget pus la dispoziție. Au fost acțiuni în justiție, instanțe care au pronunțat hotărâri favorabile institutului, de parcă n-ar fi românești și nu dreapta judecată trebuie să le ghideze deciziile, pentru ca, în final, Curtea de Apel Bacău să hotărască definitiv că titlul de Cetățean de Onoare acordat martirului Valeriu Gafencu este legitim.
Pentru faptul că a aderat la mișcarea legionară, devenind lider al organizației de tineret „Frățiile de cruce”, calitate în care a și mobilizat tineretul ieșean la acțiuni de protest pe timpul rebeliunii din ianuarie 1941, Valeriu Gafencu a fost arestat, judecat și condamnat, condamnare care s-a prelungit și după lovitura de stat din 23 august 1944, când a fost înlăturat guvernul sub a cărui autoritate a fost privat de libertate. Ultimii 11 ani din viață i-a petrecut în mai multe închisori, patronate după 1944 de regimul bolșevic, în care a fost supus la un tratament de exterminare fizică. Deci, cei mai frumoși ani din viață i-a petrecut în chinuri, umilință, degradare fizică, dar dispunând de o tărie morală și o credință puternic înrădăcinată în propria conștiință, ceea ce i-a permis să reziste cu demnitate până în clipa morții. Fiind internat la penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, ultima haltă la trecerea pe celălalt tărâm, și deși se afla în neputință fizică, grav bolnav, o suferință greu de suportat, totuși a reușit să-și mențină luciditatea, echilibrul sufletesc, să devină chiar un factor de îmbărbătare și rezistență pentru ceilalți deținuți. I-a cunoscut și s-a împrietenit cu Nicolae Steinhardt și Richard Wurmbrand, evrei convertiți la creștinism. Fiind bolnav de tuberculoză, a primit printr-o relație medicamente ca să se trateze. Văzând însă că Richard Wurmbrand este într-o stare foarte gravă i-a oferit lui medicamentele, salvându-l de la moarte. Gestul său, respectiv sacrificiul care avea să-i grăbească sfârșitul, l-a făcut pe Nicolae Steinhardt să-l considere un sfânt, pentru că numai un sfânt e în stare să-și sacrifice propria viață pentru a o slava pe a altuia. S-a stins din viață în ziua de 18 februarie 1952, moment pe care l-a anticipat cu câteva zile înainte, rugându-i pe colegii de suferință și martiraj să-i pregătească o lumânare și o cămașă albă.
Așa a devenit Valeriu Gafencu „Sfântul închisorilor” și să sperăm că planul BOR de a-l canoniza să izbândească, având în vedere apriga opoziție a institutului „Elie Wiesel”, un comisariat sovietic resetat, care a ajuns să decidă în politica guvernamentală a României de azi. Chiar dacă această oficializare clericală nu va reuși, Valeriu Gafencu este și rămâne un sfânt și toți românii, în sufletul cărora mai pâlpâie o flacără de spirit creștin, trebuie să-i cunoască jertfa, să-l prețuiască, să-l păstreze în memorie și s-o transmită mai departe generațiilor care vin după noi.
