Dacă în trecutul zbuciumat al poporului român actele de unire au avut ca suport o voință națională indestructibilă, fără de care nici cutezanța politică și nici contextul istoric n-ar fi dus la asemenea izbânzi, întrebăm: ce s-a întâmplat cu acest popor de continuă să trăiască dezbinat, deși n-au lipsit ocaziile când s-ar fi reușit refacerea politică a unității sale?!
Astăzi, 27 martie, sunt programate mai multe festivități în cinstea mărețului eveniment de acum 106 ani, dar nu se întrevede nimic concret pentru ca actul unirii să depășească nivelul discursurilor demagogice și să devină un fapt împlinit. La data de 27 martie 1918 Sfatul țării, primul parlament al acestei provincii românești, a hotărât, cu o majoritate zdrobitoare, unirea cu patria mamă România. Este de subliniat că înainte de această dată mai multe zemstve își exprimase, prin decizii adoptate în unanimitate, dorința de revenire la patria mamă, Româna. Deci unirea a plecat de jos, de la românii basarabeni care așteptau demult momentul să revină acasă și acesta s-a ivit când imperiul care îi ținea în robie s-a destrămat. Este de subliniat că Sfatul Țării încă tergiversa, mai analiza dacă e bine sau nu să hotărască unirea cu România, mai ales că țara mamă, teritoriul regatului, era în proporție de 2/3 sub ocupația armatelor puterilor centrale, situația fiind una catastrofală, iar perspectiva fiind extrem de sumbră după armistițiul de la Focșani și acordul de la Buftea din 5 martie 1918. Să cunoască și cei care mestecă aiurea niște vorbe, auzite nu știu pe unde, că instinctul național și voința de unire pornită de la popor, la care n-a funcționat cântarul avantajelor și dezavantajelor, a forțat convocarea Sfatului Țării și istorica hotărâre din 27 martie 1918.
Cu două luni în urmă, pe 24 ianuarie 1918, Republica Democrată Moldovenească, constituită pe 2 decembrie 1917, își declarase independența față de Imperiul Rus. Deci de la declararea independenței și până la hotărârea de unire n-au trecut decât două luni.
La 27 august 1991, în contextul disoluției Imperiului Sovietic, declararea independenței Republicii Moldovs s-a considerat a fi un prim pas spre unire, așa cum s-a întâmplat în 1918. Realitatea istorică a fost însă cu totul alta și ceea ce trebuia să facă noile conduceri de la Chișinău și București nu era, în lumina dreptului internațional, decât revenirea la situația existentă înaintea raptului sovietic din 1940. Dar au trecut deja 33 de ani și unirea nu numai că nu s-a mai înfăptuit dar a devenit tot mai palidă în conștiința românilor.
În 2018, la o sută de ani de la memorabilul eveniment, mai multe consilii locale din Basarabia adoptase hotărâri de unire cu România. Însă de această dată n-a mai fost voință politică la nivelul conducerii Republicii Moldova pentru a se da curs acestei dorințe. Desigur nici interesele geopolitice ale marilor puteri nu concordă cu ideea constituirii unui stat românesc mai puternic în acest spațiu, cum s-a întâmplat șli în trecutul istoric. Să constatăm însă că un obstacol greu de trecut îl reprezintă și statalitatea Basarabiei cu acest nume total nefericit, „Republica Moldova”, ceea ce înseamnă un statut privilegiat pentru o structură administrativă extrem de stufoasă. Se adaugă la acest obstacol și lipsa de voință și independență a puterii de la București, neputincioasă în a trece peste deciziile stăpânilor de la Bruxelles și Washington, dar nefiind nici dispusă să riște vreun deranj în confortul parazitar pe care și l-a creat. Reunirea a fost și este încă posibilă, doar printr-un act de voință îndrăzneț al celor două parlamente de la București și Chișinău, proiect lansat de regretatul unionist Nicolae Dabija și reeditat, într-o formă mai elaborată, de senatorul Diana Iovanovici Șoșoacă. Acest proîect a fost înaintat Palamentului, Guvernului și Președinției Republicii Moldova. Oare nu era cazul, diplomatic vorbind, dacă nu din perspectiva instinctului național, să se dea vreun răspuns?
Cu regret trebuie să constatăm că festivismele ce au loc în aceste zile, dând ocazia unor indivizi să-și mai expună prin vorbe deșarte goliciuna lor spirituală și patriotică, nu pot înlocui actele politice îndrăznețe. Din contra, ele nu fac altceva decât să stingă treptat și firava voință de unire care mai pâlpâie la bieții români, în sufletul cărora mai dăinuie dorința de revenire acasă.
Există cumva vreo altă explicație sau justificare, în afară de cele expuse mai sus, care împiedică actualul parlament al Republicii Moldova să adopte o hotărâre de unire cu România, adică să facă exact ce a făcut Sfatul Țării în urmă cu 106 ani? Pentru că sunt, iată, 106 ani de la istoricul act de la 27 Martie 1918, constatăm că tot atăta timp s-a scurs și de la raptul din 1812 până la cel al unirii, pe care, în loc s-o înfăptuim, o risipim în festivisme demagogice. Doamne ajută!
