Paula Pintea este o tânără de 20 de ani. Vară de vară, Paula e un adevărat model pentru tinerii și copiii din satele Moldovei. Voluntar pentru mulți ani în „Tabăra din Pridvorul Satului”, proiect al Arhiepiscopiei Iașilor, a ajuns să fie strigată „mama” atât de copii, cât și de voluntari. De la povestea primului atelier susținut de Paula și până la statutul de coordonator de echipă, despre parcursul ei, dar și despre ce însemnătate au aceste tabere, vă invităm să aflați în interviul de mai jos.
Cum a fost prima tabără în care te-ai implicat ca voluntar?
Prima tabără în care m-am implicat ca voluntar, în mod oficial, a fost în 2017: Tabăra de la Rădeni, unde am primit „mână liberă” să fac ce atelier îmi doresc. Atunci m-am gândit: „Ce pot oferi copiilor, dacă nu ceea ce știu eu cel mai bine?” și de aceea am ales să fac un atelier de iconografie. A fost cel mai greu atelier pe care l-am făcut în viața mea! Țin minte că, după a doua oră, după ce am avut copiii mici, care aveau nevoie de mai mult ajutor, eram foarte descurajată. Copiii de la următoarea grupă, care au venit la atelier, m-au întrebat „Doamna, de ce ești supărată?”. Le-am spus că mi-aș fi dorit să iasă mai bine și cu cei mici, iar ei mi-au spus „Doamna, nici noi nu înțelegem ce trebuie să facem aici, dar vă desenăm flori. Vă rugăm nu mai fiți supărată!”. Asta a fost prima mea experiență ca voluntar în tabere. M-am pregătit mult înainte și aveam emoții mari pentru că voiam să iasă foarte bine, însă lucrurile s-au așezat și am înțeles ușor, ușor, că activitățile trebuie adaptate pentru nivelul copiilor.
În 2021 ți-ai serbat ziua de naștere alături de echipa ta, în „Tabăra din Pridvorul Satului”, aflându-te într-un sat la marginea Iașului. Cum te-ai simțit?
În 2022, și în 2021, și în 2020, și în 2019, mi-am serbat ziua alături de voluntari, în mijlocul copiilor din tabere. Ziua mea fiind în iulie, este chiar la începutul sezonului de tabere. A fost interesant să mi se spună „La mulți ani!” trei zile la rând, din prima și până în ultima zi de tabără. La un moment dat eram pe un deal cu toată tabăra, făcusem rugăciunea de seară cu copiii și au venit mai mulți voluntari, au început să mă arunce în aer și să-mi cânte „La mulți ani!”. A fost un sentiment special. Uneori nu am avut cele mai frumoase amintiri de ziua mea, însă acum, când știu că voi fi în tabere, știu că va fi de la sine minunat, pentru că sunt cu oamenii alături de care mă simt bine și de copiii care mă fac fericită.
Au trecut mai bine de 6 ani de când ești implicată în tabere socio-educative pentru copii. Care sunt diferențele între Paula de atunci și Paula de acum?
Diferențele sunt enorme. Înainte de fiecare tabără am aceleași emoții ca în primul an de tabere pentru că, deși este un lucru pe care îl fac de mulți ani și pe care știu că îl fac bine, fiecare tabără este diferită și vine cu ceva nou. Nicio tabără nu va semăna cu altă tabără. Diferențele sunt că acum sunt mai conștientă de importanța muncii pe care o fac. Au trecut mulți ani și am primit multe confirmări din partea copiilor și a oamenilor implicați. În taberele în care merg an de an, am văzut copiii crescând și efectiv îmi surâde inima de bucurie când mă uit la ei. Văd asta atât în rândul participanților, cât și al voluntarilor. Ei mă numeau „mama” și, mai ales în ultimul an, m-am simțit ca o mamă care are grijă de ei.
Care a fost motivația ta cea mai mare pentru a te implica an de an în aceste activități?
De multe ori am răspuns diferit la această întrebare, însă un lucru clar am în minte mereu. Știu că Dumnezeu mi-a dat foarte mult. Multe oportunități, mulți oameni buni lângă mine care să mă ajute și mă simt datoare să ofer și eu oamenilor de lângă mine. Altfel aș face exact ca slujitorul care a îngropat talantul în loc să-l înmulțească. Cred că una dintre menirile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu este să oferim oamenilor din ceea ce ne-a dăruit El. O simt ca pe o datorie. Pentru că eu am primit mult, îmi doresc să ofer celorlalți cel puțin la fel de mult pe cât am primit eu.
Întâlnind mulți copii, ai auzit multe povești de viață. Este vreo poveste care ți-a rămas întipărită în minte?
Este o propoziție care îmi cutreieră sufletul de fiecare dată când mi-o amintesc sau o recitesc, fiindcă mi-am scris-o pentru momentele în care nu am motivația necesară sau mă întreb „De ce fac asta?”. Eram într-o tabără la mijlocul lui iulie și deja eram puțin obosită. În prima zi de tabără, un copil s-a zgâriat la un genunchi și a venit la mine să-l pansez. L-am pansat și a început să vorbească cu mine. Mi-a povestit că părinții lui l-au părăsit și locuiește cu bunica care este bătrână și destul de bolnavă. Zilele următoare deja își făcuse un obicei și venea la mine de mai multe ori să verific rana. Venea să-l curăț și în ultimul timp, îmi aducea câte o floricică sau câte o bombonică de la noi de pe masă, venea zâmbind și mă lua în brațe. În ultima zi, la focul de tabără, a venit acest băiat la mine, m-a strâns în brațe și mi-a spus la ureche plângând „Ce fac eu fără tabără? Cine mai are grijă de mine?”. Cuvintele astea cred că au fost singurele cuvinte, care efectiv au trecut prin sufletul meu ca o sabie. Nu știam ce să-i zic. Ce aș putea eu să-i spun unui copil care nu are mamă, care nu are tată, ca să-i alin puțin sufletul? Am avut câteva secunde în care am avut un gol imens, nu știam ce să gândesc și ce să spun. Pe urmă mi-a venit un gând și i-am spun că, deși nu are o mamă lângă el, are o mamă la care se poate ruga și care îl va ajuta mereu: Maica Domnului. Îmi arătase cu o zi înainte că are cu el o iconiță cu Maica Domnului. Asta e una dintre poveștile care mi-a rămas în suflet.
Ești organizator și într-o serie de tabere în care părinții plătesc pentru activitățile pe care le desfășoară copiii lor. Care sunt diferențele între acele tabere și cele organizate în satele din Arhiepiscopia Iașilor, în care copiii participă gratuit?
În cazul taberelor plătite, copiii participanți sunt mult mai expuși la contexte în care se pot dezvolta, la contexte în care pot merge să viziteze orașe, muzee, să meargă la piscină, să meargă la ski. Majoritatea știu să înoate, majoritatea știu să schieze. La sate mi s-a întâmplat de foarte multe ori să găsesc copii mai entuziaști de lucruri obișnuite, pentru care poate nici eu nu sunt atât de entuziasmată, pentru că mi se par banalități. Când văd un om mulțumitor, îmi crește bucuria de a vedea acea persoană, îmi crește dorința de a ajuta acea persoană. În orice tabără aș fi, îmi doresc și încerc să ofer aceeași bucurie și aceeași energie tuturor copiilor, fie că părinții lor plătesc să meargă în acele tabere fie că sunt gratuite. Asta este în funcție de cum a rânduit Dumnezeu.
În taberele în care ai fost implicată au participat atât copii, cât și tineri. Ce crezi că le lipsește cel mai mult copiilor și tinerilor de la sat?
Întrebarea asta mi-a fost adresată de multe ori. În funcție de zonă sunt necesități diferite. De exemplu într-o zonă secetoasă, într-o tabără în care am fost, cea mai mare nevoie la acel moment a fost apa. Indiferent că era vorba de copii care mergeau sau nu la școală, de părinți care aveau sau nu posibilități, acolo apa era o problema și era peste celelalte probleme pe care le aveau. Un lucru care cred că lipsește multora dintre copii este să simtă iubire și încredere. Am observat asta în ultima tabără din vara trecută, care a fost ca o încununare a întregii veri. În prima zi copiii abia băteau palma cu noi, abia ridicau ochii să vorbească cu noi și, pe urmă, văzând că noi, voluntarii, ne îmbrățișăm, au prins și ei încredere. Două zile întregi noi nu am mai avut brațele libere. La colțul bisericii erau mereu doi, trei copilași care ne luau în brațe și ne țineau până ajungeam unde aveam noi nevoie. Erau reticenți la început pentru că era ceva necunoscut pentru ei și am înțeles din discuțiile cu ei și cu părintele de acolo că nu sunt învățați cu iubirea și că nu o primesc, poate, în general. Ori nu are cine să le-o ofere, ori persoanele care sunt lângă ei, și ar putea să le-o ofere, nu fac asta atât cât ar trebui. Cred că, raportat și la tineri, și la copii, cea mai mare lipsă este de iubire și de încredere. Să fie cineva care să le arate că sunt acolo pentru ei. Mulți tineri îmi povesteau că au făcut, la un moment dat, o greșeală față de părinții lor, față de familie și simt că greșeala este ireversibilă. Că familia lor nu-i mai iubește așa tare cum o făceau înainte, că nu i-a iertat. Să simți lucrul acesta la 16 ani este un lucru dureros, care pentru viitorul adult poate influența într-un sens negativ. Când te afli într-o asemenea situație ți-e greu să iubești și să te lași iubit. Când va veni timpul să fie iubiți, nu vor înțelege ce se întâmplă și mereu vor căuta un motiv ascuns pentru care persoana cealaltă face acest lucru. Cred că ateliere pe care le facem în tabere, de comunicare, de autocunoaștere, sunt importante pentru că le arată tinerilor că toate lucrurile au o rezolvare, că ei au dreptul să simtă și să ofere emoții pozitive. Ei nu pot schimba situația de acasă, nu pot schimba familia pe care o au, dar își pot influența grupul de prieteni și pot schimba lucruri mici din viața lor.
De ce ai încuraja un tânăr să se implice într-o astfel de tabără?
Am o listă întreagă! Cred că primul lucru pentru care recomand este acela că poți să oferi oamenilor o parte din tine. Poate fi din cunoștințele tale, din empatia ta, din iubirea ta, o parte din tine care rămâne acolo, cu ei. Noi, oamenii, ne dorim să facem bine, oricare ar fi convingerile noastre, oricare ar fi experiențele noastre. Aici este locul în care chiar se poate face asta, este locul în care binele chiar înflorește și putem vedea asta de la evoluția, atât a proiectelor, cât și a voluntarilor. Și mă uit și la evoluția mea. Dacă n-aș fi fost expusă în contextul ăsta, dacă n-aș fi fost voluntar în „Tabăra din Pridvorul Satului”, dacă n-aș fi început de la un atelier la care mă gândisem două săptămâni și pe urmă să ajung coordonator în câțiva ani, n-aș fi înțeles cât de importantă este munca de a dărui celuilalt și cât de răspunzător ești pentru lucrurile pe care le faci, pentru cuvintele pe care le spui. Au fost copii al căror nume abia îl știam și au venit la mine și mi-au spus „Eu vreau să fiu ca tine când o să fiu mare.” Când i-am întrebat „De ce?”, mi-au spus „Pentru că tu aduci bucurie și vreau să aduc și eu la rândul meu.” Mi-am dat seama că am o responsabilitate mult mai mare decât conștientizam la momentul respectiv. Pe lângă acest aspect, legi prietenii cu oameni alături de care călătorești împreună cu autobuzul, cu trenul, prin ploi, oameni cu care împarți aceeași mâncare și stai la aceeași cazare. Lucrurile acestea m-au făcut să construiesc prietenii. Am lucrat împreună și am înțeles că noi suntem acolo cu un scop. L-am avut pe Dumnezeu alături de noi și între noi.
*Interviu realizat de Alin-Mihai Dezső pentru doxologia.ro
Credit foto: doxologia.ro