CLIPE ALĂTURI DE PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU
La aniversarea a 101 de ani de la nașterea unui veritabil Apostol al Bucureștilor, Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu (28 octombrie, Brănești, Dâmbovița – 24 mai 2008, Cernica), reluăm un interviu pe care Arhimandritul Hariton Negrea de la Petru Vodă, unul dintre ucenicii săi dar și ai Părintelui Justin Pârvu, a avut amabilitatea să ni-l acorde, în exclusivitate. Starețul de la Petru Vodă ne povestește, într-o filmare disponibilă în baza articolului, câteva crâmpeie din biografia și misiunea predicatorului care a gustat și din pâinea neagră și uscată a închisorilor comuniste. Istorisirile Părintelui Hariton Negrea ne-au îndemnat să-i cerem mai multe detalii despre viața și trăirea duhovnicească a Părintelui Visarion Iugulescu, printr-un interviu în exclusivitate pentru cititorii ActiveNews.
Victor Roncea: Părinte Arhimandrit Hariton, cunoaștem că sunteți Stareț al Mănăstirii Petru-Vodă, cu binecuvântarea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, dar totodată știm că ați fost și sunteți ucenic al Părintelui Ierodiacon Visarion Iugulescu. Data de 28 octombrie 1922 este ziua Sfinției Sale de naștere. Ce ne puteți spune despre viața Părintelui Visarion?
Părinte Arhimandrit Hariton Negrea: Cronologia vieții Părintelui Visarion nu se poate limita la o enumerare de evenimente complexe sau umile cuprinse între data nașterii și data trecerii în veșnicie. Nostalgia suferinței dătătoare de Împărăția Cerească se face vădită încă din fragedă pruncie, făcut fiind vas ales de la prima întâlnire cu această viață vremelnică. Acesteia i se adaugă într-o continuă mișcare jertfitoare a timpului bucuria urmării hristice până la năzuința încrederii în milostivirea dumnezeiască de împreună conviețuire cu mucenicii în viața veșnică.
Comuna Braniște a dobândit o rază de lumină prin nașterea Părintelui Visarion, la data de 28 octombrie 1922. Această lumină, crescută într-o ambianță familială duhovnicească, avea să călăuzească sătenii locului prin cuvântului lui Vasile, numele primit la botez. Darul oratoriei și al picturii l-au condus pe tânărul Vasile spre a pune piatră de temelie unei misiuni pe care o va împlinii până la sfârșitul vieții: apostoliceasca propovăduire a cuvântului evanghelic.
Fire voievodală, luptătoare pentru apărarea pământului strămoșesc, și-a îndeplinit stagiul militar păstrând aceeași rezonanță a misiunii încredințată lui. Prezența tânărului Vasile în război a făurit rădăcini adânci spre chemarea ce i-o încredințase Dumnezeu, suferința pentru aproapele, o reînnoire a umanității prin jertfirea nestăvilită a sinelui pentru ceilalți. Scăpat de supliciile războiului, se întoarce la vechea activitate misionară, dar cu o dorință mult mai înflăcărată pentru propovăduire, făurind din cele două porunci ale dragostei principalul crez al vieții sale. Urmând chemării misionare ce i se încredințase a început o nouă semănare, iar răsplata pentru munca răspândirii cuvântului lui Dumnezeu se înfățișează în frumoasa clipă a hirotesirii întru ipodiacon misionar la vârsta de 25 de ani.
Dragostea față de împărtășire cu lumina necreată prin rugăciune și față de isihie, unde comunicarea cu Dumnezeu se face prin Har, prin Duhul dătător de viață, i-au cuprins setea de viață pustnicească. Pronia dumnezeiască, încredințată fiind că atletul lui Hristos va înmulți talanții sădiții în el încă de la naștere, l-a însărcinat cu o altă slujbă: slujirea aproapelui. Părăsind pustia se retrage în mănăstire unde, arătându-se vrednic de lucrarea Duhului Sfânt, este tuns cu numele de Visarion în anul 1950, iar la scurt timp a fost hirotonit diacon. Intrarea în cinul călugăresc îi sporește râvna pentru îndeplinirea legământului chipului îngeresc care se va menține până la sfârșitul vieții sale.
Va urma o perioadă sumbră în viața Părintele Visarion, afectat fiind de cumplitul Decret prin care călugării erau obligați să părăsească mănăstirile; petrece în lume păstrându-și rânduiala călugărească. Nostalgia părăsirii mănăstirii a prins undă de lumină în darurile pe care Părintele Visarion le-a pus în slujba Bisericii. Pictura, oratoria, scrisul au fost împreună pătimitoare ale suferințelor acestuia, întărindu-l în clipele de singurătate pe parcursul mai multor ani. Un nou Iov se arăta în persoana Părintelui Visarion deoarece, răbdând necazurile cu bărbăție, cu asumare a păcatului universal, nu s-a răzvrătit împotriva Creatorului său, ci a rămas într-o fermitate de păstrare a legământului făgăduit. Această cutezanță a păstrat-o și în clipele când boala începuse a-i măcina trupul firav. Rugăciunea, care mai înainte i se făcuse vlăstar de comuniune cu Dumnezeu, acum era pentru el mijloc de trăire a veșniciei. Părtaș al acestei veșnicii își va preda duhul în mâinile Celui pentru care atât de mult a trudit la data de 24 mai 2008.
Victor Roncea: Părinte Hariton, cum ați înțeles împletirea credinței ortodoxe cu dragostea față de țară și de români în misiunea Părintele Visarion?
Părinte Arhimandrit Hariton Negrea: Valorile românismului autentic împletit cu tradiția ortodoxă le-a moștenit de la părinții lui, oameni credincioși cu frică de Dumnezeu. Ambianța duhovnicească din copilărie, dragostea imaculată a familiei Părintelui Visarion au avut mari reflecții în anii maturității, transpunând în sufletele oamenilor iubirea față de țară. Dragostea față de satul natal, față de plaiul românesc l-au îndemnat să pună temelie unei misiuni creștine în casa părintească, făcând din pământul pe care a crescut loc de rugăciune, loc de pocăință. Tradiția românească cu rădăcini adânc înfipte în ortodoxie și-au făcut lăstare în cuvintele insuflate de Duhul Sfânt în inima tânărului Vasile. Aceste lăstare au prins rod însutit pe parcursul vieții Părintelui Visarion, făcându-l un apărător al valorilor naționale.
Armata, loc de manifestare a vitejiei, a fost pentru tânărul Vasile loc de formare a unui ostaș al lui Hristos datorită înclinațiilor de a-și dezvolta misiunea. Obișnuit cu rugăciunea, era nelipsit de la slujbele făcute decătre preoții militari în mijlocul soldaților, făcându-se părtaș acestora prin predicarea cuvântului evanghelic, făurind prin credința sa nestăvilită punte de legătură între Dumnezeu și ceilalți. Mesajul hristic transmis prin dragostea frățească a aprins scânteia credinței în sufletele camarazilor lui. Momentul crucial al plecării în război a fost primit de către ostașul lui Hristos, Vasile, cu multă nădejde și credință în Dumnezeu. Misiunea lui lepădase haina predicării și îmbrăcase haina apărării pământului strămoșesc. Încredințarea lui în mila și în voia lui Dumnezeu a fost pentru ceilalți pildă de demnitate și curaj. Culegător al roadelor bune și implementarea lor în străfundul inimii sale l-au ajutat ca urgiile războiului să nu pună stavilă pe noblețea sa duhovnicească dobândită din tradiția strămoșească. Iubirea față de aproapele l-a păzit pentru a nu ucide pe nimeni în liniile frontului, misiunea lui fiind pe situații de intendență. Demnitatea și curajul au făurit aripi dorului de rugăciune, încredințându-și camarazii la credința în Dumnezeu, în marea Lui milostivire. Iubitor de neam și țară nu s-a lăsat înspăimântat de încercările avute la întoarcerea în țară, dimpotrivă i-au menținut vie credința.
Simțindu-se mijlocitor și martor al reînnoirii neamului și-a reluat activitatea de misionar, îndemnd poporul român la pocăință. Părintele Arhimandrit Justin l-a numit Apostolul Bucureștiului. Națiunea făcea parte din ființa sa, matca creștinismului făcea roade pe pământul acesteia prin cuvintele sale. Chema poporul român la unitatea de credință, la curățire sufletească, la dialog cu Dumnezeu prin rugăciune.
Victor Roncea: Părinte Stareț Hariton, cunoaștem că unul din hramurile Mănăstirii Sfinției Voastre este Sfinții Martiri ai temnițelor comuniste. Care a fost relația dintre Părintele Visarion și Sfinții Mărturisitori din temnițele comuniste?
Părinte Arhimandrit Hariton Negrea: Binecuvântarea suferinței i-a urmărit pe Sfinții închisorilor până în ultima clipă a vieții lor, având drept scop curăția neamului pe altarul jertfei. Părintele Visarion asemănându-se lor ca intermediar între Dumnezeu și neamul românesc, precum Sfinții Apostoli în vechime a deschis poporului poarta către Împărăția Cerului prin misiunea care i-a fost încredințată și de care nu s-a lepădat până la sfârșitul vieții sale. Valorile neamului, moralitatea creștin ortodoxă sunt elaborate și evocate în numeroasele predici ale Părintelui Visarion.
Vrăjmașul neamului omenesc, nesuportând misiunea tânărului Vasile, i-a uneltit încercări amare prin arestarea de la Târgoviște, lucru care nu l-a înspăimântat pe robul lui Dumnezeu. Momentul jertfelnic al celor 50 de oameni, care cu icoana Mântuitorului în frunte au făcut un drum misionar prin sate pentru a întări românii în vreme de prigoană, la care și Vasile a participat, a fost aducător de har, dar și de mare încercare. Vasile, distingându-se de ceilalți prin deosebita blândețe și smeritul comportament, luminat de prezența Duhului în el, a fost răsplătit de o copiliță cu un buchet de flori. La intrarea în Ierusalim Mântuitorul a fost primit cu flori, cu bucurie, dar asta nu l-a absolvit de jertfa crucii, de Golgota. Identificarea omului, a lui Vasile cu Mântuitorul se face prin suferință, după ce a fost decorat cu un buchet de flori, a urmat arestarea, Târgoviște asemănându-se Golgotei cu prezența vie a suferinței. Aici, la Târgoviște, primește sentința de a fi condamnat la moarte prin împușcare, dar Dumnezeu l-a scăpat încă o dată de la moarte. […]
* Interviul integral îl puteți citi aici.
Credit foto / Sursa: ActiveNews
