,,Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele […] parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. 187 de ani de la nașterea lui Ion Creangă

Astăzi, 1 Martie, se împlinesc se împlinesc 187 de ani de la nașterea marelui povestitor român, Ion Creangă.

S-a născut la Humulești, județul Neamț. Copilăria și tinerețea scriitorului au fost împărțite între jocurile din satul natal și studii. Părinții săi, Ștefan și Smaranda, erau oameni respectați în comunitate, iar el era cel de-al șaptelea copil dintr-o familie numeroasă. Pregătit mai întâi de dascălul din sat, destinul l-a purtat spre învățământul formal.

Dorința mamei sale a fost de a-l vedea preot, așa că s-a înscris la Școala catihetică din Fălticeni, “Fabrica de popi”, acolo unde apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care și l-a păstrat pentru tot restul vieții.

După ce școala din Fălticeni s-a desființat, Creangă este silit să plece la Iași, acolo unde a absolvit cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola. Urmează cursurile seminarului din 1855 până în 1859, după care își ia atestatul și revine în satul natal.

Se însoară cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica Patruzeci de sfinți din Iași și devine diacon al acesteia. Pe 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În anul 1864, Ion Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, acolo unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu, care l-a apreciat foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași. A fost dascăl și diacon la diferite biserici timp de 12 ani, după care a fost exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta și a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia, și s-a tuns ca un mirean, lucruri ce nu erau permise pentru un diacon.

În ciuda bolii sale (epilepsie) și a suferinței personale, inclusiv la aflarea morții lui Eminescu și a Veronicăi Micle, Ion Creangă a continuat să creeze povești fermecătoare. A murit la 31 decembrie 1889 în Iași, lăsând în urmă o moștenire literară bogată.

Printre faimoasele scrieri ale sale se află și: Capra cu trei iezi (1875); Dănilă Prepeleac (1876); Fata babei și fata moșneagului (1877); Povestea lui Harap-Alb (1877); Ivan Turbincă (1878); Inul și cămeșa (1874); Ion Roată și Cuza-Vodă (1882); Moș Ion Roată și Unirea (1880); Păcală (1880); Ursul păcălit de vulpe (1880); Moș Nichifor Coțcariul (1877); Popa Duhul (1879); Amintiri din copilărie (1879) etc.

Alături de I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, Ion Creangă este considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.

Lui Ion Creangă i s-au acordat postum mai multe onoruri și este comemorat de o serie de instituții atât din România, cât și din Moldova vecină. Printre acestea se numără clădirea Bojdeuca din Iași, care, în 1918, a devenit muzeu memorial.

”Limba lui Creangă este sufletul povestitorului, în măsura în care şi acesta se aşază ca vorbitor în mijlocul ascultătorilor, şi, totodată, sufletul eroilor săi. Naraţiunea are două realităţi concentrice: întâi pe aceea a povestitorului, care stârneşte hazul şi mulţumirea prin chiar prezenţa lui, cum se întâmplă cu actorul şi cu oratorul, apoi pe aceea a lumii din naraţiune. Nici Amintirile şi cu atât mai puţin Poveştile nu sunt opere propriu-zise de prozator, valabile în neatârnare, ci în părţi narate dintr-o întocmire dramatică cu un singur actor, monologica. Creangă este aci povestitor de basme, aci actor de compuneri ce intră în definiţia veche a nuvelei”, afirma George Călinescu.

Tot George Călimescu, referindu-se la „Amintiri din copilărie”, spunea: „În ele este simbolizat destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe-ncetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua toţi. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească nouă. Creangă povesteşte copilăria copilului universal. (…) În materie de emoţii, cazul lui Creangă e mai simplu. Nu are de spus despre copilărie mai mult decât alţii. Chiotul lui este însă mai plin, sonor ca o voce minunată distinsă într-o gloată, şi se rezumă la: ‘Şi, Doamne, frumos era pe atunci…’ (…) Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune”.

*

,,Nu știu alții cum sunt,dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești,la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt,de crăpau mâțele jucându-se cu ei,la prichiciul vetrei cel humuit,de care mă țineam când începusem a merge copăcel,la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!

  Și, Doamne, frumos era pe atunci căci și părinții, și frații, și surorile, îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare,de parcă era toată lumea a mea!” (Fragment din „Amintiri din copilărie”).