În tradiția românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind sărbătorit în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, ea reprezentând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările îşi caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii. Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor şi ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, ulterior Dragobete a fost transformat într-o zeitate ce protejează și aduce noroc îndrăgostiților.
Legenda lui Dragobete
Legenda povestește că Dragobete a fost fiul unei tinere deosebit de frumoasă pe nume Dochia și al Duhului Muntelui. La nașterea lui Dragobete, copilul a avut patru ursite: zâna Primăvara, care i-a dăruit iubirea, prospețimea florilor și tinerețea fără bătrânețe, zâna Vara care i-a dăruit dulceața fructelor și căldura dragostei, zâna Toamna care i-a oferit un fluier pentru a-i înveseli pe oameni cu cântecele lui, iar cea de-a patra ursitoare, zâna Iarna i-a dat o îmbrăcăminte albă cu sclipiri de diamante. Dragobete s-a bucurat de toate cadourile ursitoarelor, îndrăgit și iubit de toată lumea, iar când a crescut mai mare, tatăl său Duhul Muntelui, l-a chemat sus pe munte, departe de toți și toate, unde picior de om nu călcase vreodată, pentru a proteja natura și animalele în locul lui, deoarece acesta îmbătrânise. Astfel Dragobete a învățat toate tainele vieții și ale naturii, transformându-se el însuși într-un duh al muntelui, protejând suflarea omenească și animalele totodată. Primăvara, Dragobete cânta la fluierul său primit de la ursitoare, cântecele sale auzindu-se de sus de pe munte. Se spune că oricine le auzea, avea parte de noroc și era înconjurat de iubire toată viața. Cu timpul, Dragobete s-a transformat în legendă, iar atunci când lumea avea mai mare nevoie să i se amintească importanța dragostei de sine și de celălalt, Dragobete apărea în vis și punea în sufletele oamenilor câte ceva din cadourile primite de la ursitoare. Se mai spune că atunci când copiii plâng, Dragobete apare la geam și nevăzut de nimeni, cântă din fluierul fermecat cântecele duioase de leagăn pentru ei, liniștindu-i.
Dragobete în mitologie
Dragobetele este identificat cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca si cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, acesta fiind ales drept ocrotitorul iubirii romanilor. Legenda spuna ca Dragobtele, tanar voinic si chipes, era fiul babei Dochia si era un fecior extrem de iubaret care le facea pe tineretele fete sa-si piarda mintile. Dragobete este asociat cu imaginea barbatului tanar si curajos, ca un Fat-Frumos.
Obiceiurile stravechi mai spun si ca pe 24 februarie oamenii isi aranjau casele pentru a face o primire frumoasa pentru “zeul iubirii” care venea alaturi de zanele incarcate de daruri de iubire. De asemenea, toti cei din gospodarie cautau sa nu-l intampine pe Dragobete fara o persoana alaturi fiindca, in caz contrar, ei erau sortiti sa mai astepte inca un an pana cand aveau sa isi gaseasca perechea.
Scurt istoric – Ziua de Dragobete în tradiția românească
Cuvântul Dragobete vine din slavă „Glavo Obretenia”, adică de la sărbătoarea religioasă celebrată în această zi Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul.
Primele mențiuni scrise nu se remarcă printr-o vechime foarte mare și provin din Transilvania, din localitatea Calbor, jud. Brașov. Pe un „Triod”, păstrat în biserica greco-catolică, tipărit la 1774, Nicolae Iorga a descoperit următoarea însemnare: „Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”.
În unele părți ale țării, băieții mergeau în pădure să culeagă primele flori de primăvară, pe care, apoi, le ofereau fetei de care le plăcea.
Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. În această zi se încheiau multe logodne.
Fetele tinere necăsătorite mergeau să strângă, de Dragobete, zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăți magice în iubire și în descântecele de iubire, dar și în ritualurile de înfrumusețare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele își clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase și atrăgătoare ca și zânele.
O superstiție menționează faptul că nu este voie să plângi în Ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile care vor urma.
