La 1 iulie 1960 a fost finalizată construcţia barajului Bicaz. Îndrezneața construcție a început în anul 1950.
Prin reușita și experiența câștigată a condus la realizarea altor hidrocentrale, si s-au pus bazele sistemului hidroenergetic românesc.
*** Despre necesitatea construirii barajului a pledat si Inginerul român Dimitrie Leonida încă din 1908, dar nu a putut fi realizat tehnic in Regatul României. Totuși, prin proiectul său, Leonida obţinea la Şcoala Politehnică din Berlin – Charlottenburg, diploma de inginer electrotehnist. Din lipsa finanţării, nu a putut fi realizat nici in perioada regelui Carol I, si nici a succesorilor Ferdinand si Carol al II-lea.
*** Dificila construcție a fost decisă in perioada 1949-1950, deși starea financiară era dificilă după războiul mondial, dar necesitatea producerii energiei si dezvoltării era foarte mare. Proiectul din anul 1950 a fost făcut de Institutul de Studii şi Proiectări Energetice Bucureşti. Lucrarea a fost începută în toamna anului 1950, în trei şantiere amplasate la intrarea şi respectiv ieşirea tunelului de aducţiune (satele Cârnu şi Stejaru) şi în zona viitorului baraj ce avea să devină cel mai mare lac artificial de pe râurile interioare ale României.
***„Direcţia de lucrări speciale din CFR era singura care avea tunelişti, sau oameni care ştiau să construiască viaducte. Primul director a fost un mare inginer constructor, Amedeo Georgescu, iar şeful de proiect al barajului era inginerul Alexandru Diacon care la vârsta de 25 de ani, el era cel mai tânăr şef de proiect din România.
*** Construcţia barajului Bicaz a fost concomitentă cu apariţia planului naţional de electrificiare (1950 – 1 iulie 1960) . În ţară era mare nevoie de curent electric, de locuri de muncă pentru oamenii peste care trecuse războiul, şi apoi seceta din 1947.
„Mă întreb ce fel de încredere trebuie să fi avut oamenii aceia în noi, nişte băieţi de 25 de ani, să ne pună să facem ceva ce nu se ştia cum se face în România. Nu ne-au ales după vreun criteriu politic, nu conta că eram sau nu membri de partid, nu se uitau decât la ce ştiai”, povesteşte profesorul Diacon.
Pe şantier au fost folosite excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra şi drăgi sovietice, fiindcă nu existau încă de producție românească. Porţile barajului s-au închis pe data de 1 iulie 1960.
*** Peste 15.000 de oameni au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru.
***„Se lucra nonstop şi era luminat si noaptea a giorno. Cei din colonie erau oameni cinstiţi. A fost o şcoală a vieţii foarte interesantă”, spunea pictoriţa Iulia Hălăucescu, martor al istoriei construirii barajului, care a realizat imortalizat „Epopeea Bicazului”, o colecţie de 200 de lucrări în acuarelă având ca temă lucrările la baraj. Activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal al barajului a demarat în 1956.
*** Galeria de aducţiune de a fost executată în condiţii geologice foarte dificile. Se înfruntau atât presiuni foarte mari ale apelor de inflitraţie, cât şi infiltraţii cu gaze pe aproape o treime din lungime.
Tunelul interior era betonat continuu, armat cu două plase de armătură, cu şase cadre pe şină…” spune inginerul Gheorghe Opriş.
Au fost Recorduri greu de egalat. Construcţia are înălţimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit de Porţile de Fier I finalizat in România anului 1972, şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară.
Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa.
În anul finalizării sale (1960) era al 4-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa.
*** Sătenii din zonă credeaau că nu poate fi realizat barajul, si spuneau «Nu puteţi opri Bistriţa!». Dar s-a putut. Inginerii au rezolvat dificilele probleme tehnice, chiar si când muntele dădea semne de alunecare l-a vale. L-au stabilizat! A fost o mare provocare, rezolvată prin soluție inovativă.
*** O biserică ce afla in zona ce urma să fie acoperită de lac a fost salvată prin mutarea la Muzeul Satului. Si Biserica veche a fostului sat Răpciuni, din comuna Ceahlău, a fost salvată însă ca prin minune, lăcaşul fiind strămutat la Bucureşti, iar astăzi face parte din patrimoniul cultural naţional găzduit de Muzeul Satului.
„Acest lăcaş de cult se afla situat la gura văii Răpciuniţei, pe un loc mai înalt, nu departe de râul Bistriţa. Biserica exista la 1773, în timpul domnitorului Grigore al III-lea Ghica. Vechimea şi valoarea arhitecturii, respectând tradiţia zonei, au atras atenţia specialiştilor Muzeului Satului, sosiţi pe vremea construirii barajului cu dorinţa de a mai salva din zona ce urma să fie acoperită de ape pentru producereea energiei atât de necesare. Strămutarea a costat în 1958 suma de 5.367 lei. Demontarea şi reconstrucţia au fost făcute de către meşterii dulgheri Vasile Ursu, Ion Borşa, Gheorghe şi Ion Bocancea, Gheorghe Târşa, Gheorghe Bonteanu, Grigore Chiorbeja şi Nicolae Roştioru“, a povestit unul dintre bătrânii satului Ceahlău.
*** În incinta barajului există un seismograf care a înregistrat chiar şi cutremurul care a produs în 2009 un tsunami-ul devastator în Pacific.
„Acest seismograf este de o mare sensibilitate. Pe lângă mişcările tectonice, înregistrează şi trepidaţiile datorate fiecărei maşini ce trece peste baraj“, a precizat Ion Branişte, specialist la complexul hidroenergetic de la Bicaz.
Proba de foc a barajului a fost trecută la cutremurul din 1977.
„La acea vreme, pe lângă aparatura clasică de supraveghere, se afla şi una capabilă să înregistreze cutremurile provocate de reaşezarea terenului de fundaţie sub efectul sarcinilor exercitate de construcţie, de apa lacului şi variaţiile nivelului acesteia. Oscilatiile pe orizontală nu au clintit barajul.
