Un ”năduf”. (Mă) voi explica. Dă ”bine” foarte un curent anume, care circulă și printre ”credincioși” și printre „atei”.
Dacă ai atitudine ÎNCĂ, dacă nu crezi în para mălăiață ce cade în gura lui Nătăfleață, dacă porți credința-flamă vie că Domnul ajută întru toate, DAR să miște și omul un deget și acel strop de credință mută munți din loc, să existe FAPTĂ, nu numai vorbă și bătăi peste piept, în fine…dacă…., dacă…, dacă… ești instant invitat la zidul infamiei, acuzat de: patriotism știrb, lirism, populism, naivitate, ancorări în trecut, lipsa de smerenie, aroganță, necredință versus fanatism(după cazul acuzatorului), romantisme istorice etc.
Nimic mai josnic.
Nimic nu justifică ne-asumarea. Nimic! A, ba da! Ar fi ceva: asumarea…ne-asumării. Adică conștiinta, recunoașterea propriei neputințe.
BĂTRÂNII pe care i-am întâlnit pe poteca anilor pe care-i am AȘA (și nu altfel) povățuiau: Rugă fierbinte, Onoare, Smerenie și Faptă.
Cuvântul tradus în FAPTĂ.
Tăcerea = minciună, când cunoști adevărul unei stări de fapt și, totuși, alegi să te prefaci că nu știi, nu vezi, nu cunoști.
Iar când te mai consideri și „smerit”, nu ignorant, cu atât mai ingrată și mai falsă ne e așezarea față de Cer.
Vor veni vremuri de și mai multă asumare decât cere Azi-ul. Ce se va face?
Da, toate se petrec pentru că Dumnezeu îngăduie, DAR aceasta nu înseamnă că e firesc să stăm ca popândăii în fața oricărei infamii și să plasăm vina mereu pe alții…până la Dumnezeu(că tot permite El să se petreacă totul astfel…).
Când arătăm cu degetul, să ne privim mai întâi în oglindă!
Ne este oare cuvântul precum ne e viața, discursul precum ne sunt faptele?!
Goală ne e și vorba, gol ne este și sufletul de atât trâmbițata ”credință” cu care ne lăudăm, bătându-ne cu pumnii în piept. Pe principiul: „Nici nu faci tu, nici pe altul nu-l lași sau nu-l accepți/incurajezi ca face.”
Sportul național adorat de mulți: trasul de pe scară în jos a altuia care urcă. Trist.
Doar că există Cel ce Vede și are ultimul Cuvânt.
Puteam pleca din România încă de pe băncile școlii, nu prin averile părinților, ci prin bursele oferite de alte state, răspuns la rezultatele naționale /internaționale la numite materii(nu le voi menționa, pentru o parte dintre ele sunt pe lista neagră de a deveni opționale sau chiar deloc incluse în programă).
Dar am rămas. La îndrumarea Bătrânilor și la chemarea inimii.
Gând pios și dragoste neclintită către sfinții dragi Părinți: Justin de la Petru Vodă, Teofil de la Pângărați, Teofil de la Sâmbăta de Sus și Arsenie de la Techirghiol. Stâlpi și străjeri mi-au fost pe Cale. Și mai sunt încă lângă noi câțiva astfel de sfinți încă de pe Pământ, dar le voi așeza numele spre taină.
De ce i-am Auzit, de ce mi-am ascultat și inima, deși eram un țânc? Nu din naivitate, slăbiciuni, frici, etc.
Ci pentru că ÎNCĂ mai CRED în Neamul meu și Nația lui.
Și tot Bătrânii dragi au vegheat la această „Auzire”, nu am eu merit.
Dacă am înțelege că din conștiința fiecăruia se poate zgudui ceea ce se consideră astăzi pe sine a fi ”vârful”, am vedea sprijinul infinit al Dumnezeirii.
