Constantin Ciopraga, critic și istoric literar român, poet, memorialist, profesor universitar, scriitor .
Sublocotenentul Constantin Ciopraga a facut parte din Regimentul 14 Dorobanti Roman care apartinea de Divizia 7 Infanterie Roman.
A participat la luptele din Cotul Donului , iar in 19 noiembrie 1942 a cazut prizonier.
A stat in lagarele din URSS pana in anul 1946.
–––––––––––––––––––-
Un interviu realizat de I. Oprisan .
– Domnule profesor, am aflat cu mare surprindere ca dumneavoastra sunteti unul dintre supravietuitorii miilor, poate sutelor de mii de prizonieri români care au murit în Rusia în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sau, mai precis, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Am aflat, pe urma, ca dumneavoastra ati folosit întrucâtva experienta de viata pe care ati trait-o acolo în unul dintre romanele dumneavoastra. Din pacate, n-am avut posibilitatea, – nici n-am stiut ca veniti aici – sa parcurg romanul si sa pot sa va întreb în paralel cu experienta personajului alter ego al dumneavoastra de-acolo si cu ceea ce se întâmpla în carte fata de ceea ce reprezinta realitatea vie, cruda, pe care ati trait-o.
S-o începem, asadar, mai batrâneste, cum s-ar zice, si sa-mi spuneti care era situatia dumneavoastra militara la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Unde va aflati, ce grad aveati, la ce arma activati si asa mai departe.
– Romanul în cauza, care se numeste „Nisipul“, a fost scris înainte de 1989, deci trebuia se travestesc situatii reale, sa le transport în fictiune pentru a putea sa-si faca loc pentru publicare. Asa încât toate trimiterile de acolo…
– … sunt valabile…
– …lagarul de la Mirabento, din roman, era în realitate un lagar din Uniunea Sovietica…
– Da, da, da.
– Insula aceea, de undeva din Mediterana, era în fapt o insula undeva, un areal, care fusese cândva proprietatea lui Dimitrie Cantemir.
– Aaaa!
– Si localitatea se numea Kantemirovka. Pâna a ajunge acolo însa, doua cuvinte despre împrejurarile în care ma aflam în iulie 1942…
– 1942?
– Da, iulie 1942, când plecam pentru a doua oara pe front, dupa Odesa. Dupa Odesa, armata noastra care a iesit…
– … Sifonata!
– Da, aproape decimata, daca nu chiar decimata… Armata noastra a fost rechemata pentru „refacere“, cum se numea în termeni militari, pentru reorganizare în tara, încât am ajuns acasa…
– Ati participat si la luptele de la Odesa?
– Nu am ajuns pâna la Odesa. Întâmplarea a fost, sau norocul a fost… ca eram la o unitate care a fost pastrata în rezerva pâna în ultimul moment. Si ma aflam cam la 15–20 km de Odesa. Nu uit si n-as putea uita niciodata noptile de septembrie, în care luptele de la Odesa erau…
– …în toi!
– …în toi, când noaptea bombardamentele aviatiei germane erau monitorizate – ca sa folosesc un termen de astazi –, erau supravegheate de sute de proiectoare. Jeturile…
– Ca sa le vada!
– … fascicolele de lumini se miscau pe cer, era un spectacol feeric, dar în fond tragic… pentru ca se auzeau bubuind, de rasuna, duduia pamântul! Se simtea la 15 km. Se simteau, se auzeau bubuiturile si…
– …exploziile.
– Da, exploziile. Dupa câteva slunit ne-am întors de la Odesa, la începutul lui noiembrie 1941. În iulie 1942 plecam pentru a doua oara, în a doua parte a campaniei din Rasarit catre…
– … Stalingrad, Cotul Domnului?
– Catre Cotul Donului! Am mers cu un tren întreg, am plecat cu un regiment de la Roman. În prima parte, am plecat cu Regimentul 13 Dorobanti din Iasi.
– Erati ofiter sau ce erati?
– Da, facusem Scoala militara, eram sublocotenent. Acuma sunt maior!
– Foarte bine!
– Am facut Scoala militara la Bacau si, dupa câteva luni, am mers direct pe front. Deci, în 1942, dupa un stagiu pregatitor de vreo trei luni, patru luni, la Roman, am fost adunati într-un careu – al Diviziei a saptea de infanterie –, într-un careu în care erau vreo trei-patru regimente, un careu imens. A aparut acolo generalul, episcopul armatei, care avea grad de general, Partenie Ciopron, a tinut câteva discursuri si mai ales rugaciunea care s-a facut catre Dumnezeu sa ne apere. Rugaciunea aceea a fost foarte înduiosatoare, as spune… tulburatoare! Era ruga adresata Domnului pentru salvarea noastra!
Am mers de la Roman… era noaptea, plecam pe front. Daca ar fi fost ziua, plecarea ar fi fost cu mult mai putin miscatoare. Plecarea în necunoscut, noaptea, dubleaza aprehensiunile, dubleaza spaimele… Am ajuns cu un tren mare – 25-30 de vagoane – în care erau ofiterii într-un vagon, în rest erau carute, atelaje, armamente de tot felul si asa mai departe. Am ajuns la Cernauti. Am trecut mai spre nord, pe teritoriul care apartinuse Poloniei. Am ajuns în felul acesta în spatiul ocupat de…
– … nemti!
– De nemti, da.
– Kamenita…
– Da, mi-au ramas în minte imagini de la Liov…
– Lvov.
– Lvov, da, Lemberg i se spunea în germana. M-a impresionat multimea bisericilor, biserici catolice.
– Este si o biserica ortodoxa acolo, la înzestratea caruia a contribuit si Teodor Burada.
– Da, da, era un amestec. Lvovul era spatiul de tranzitie între catolicismul polonez si ucrainieni. Era impresionant, nu te putea lasa indiferent modul în care veneau persoane de buna conditie, îmbracate corect, care asteptau o pâine de la noi, cei care mergeam pe front, si fiecare cauta sa dea ceva, pentru ca sa se puna bine cu Dumnezeirea… Asteptau o pâine!… Era o saracie… o mizerie la superlativ.
Am mers asa vreo patru zile, pâna am ajuns aproape de front, la vreo 30-40 de kilometri. Am fost debarcati si am mers apoi pe jos; nici nu se putea merge altfel, totul era distrus, retelele de cale ferata erau distruse. Am ajuns într-o dimineata de sfârsit de iulie si început de august în zona…
– Spre Harkov, nu? Parca pe acolo avea Cantemir palatul…
– Am ajuns… nu, noi eram mai jos. Am ajuns într-un spatiu care parea spatiu mort, nu era nicio miscare absolut… Se banuia însa… Misterul acela era cu atât mai tulburator pentru ca nu stiam câti sunt, cum sunt înarmati, cam ce numar de oameni sunt acolo, pe malul Donului. Eram pe partea dreapta a Donului, un mal foarte înalt, era un promontoriu la vreo 15-20 de metri deasupra apei… În prima ora, când am fost instalati pe pozitii, cum se spunea, pusi în tema, italienii care se retrageau…
– Italienii?
– Da, am schimbat divizia, erau italienii, erau Divizia Pasubio, care se retragea. I-am vazut totusi, erau niste divizioane de artilerie, care, în semn de plecare, au tras… fiecare tun a tras câte 5-6-10 lovituri de tun peste Don. Mi-au ramas în minte comenzile italienilor: „Numero uno, numero due… fuoco! Fuoco!“
– Frumos, da!
– Am pastrat de la început temerea ca suntem putini. Asta a fost cauza înfrângerii! Armata sovietica, un amestec de tot felul de neamuri, nu era pregatita la nivelul celei germane. Armata germana era o masina de lupta perfecta, totul mergea ca un ceasornic. Rusii în schimb erau multi, au biruit cu…
– … numarul!
– …cu multimea, cu numarul! Au trecut lunile, au venit… iarna vine foarte devreme acolo, în octombrie era deja zapada mare!
– Da, da.
– În noiembrie, Donul era înghetat. Asteptam…
– Se putea trece peste gheata?
– Da, rusii treceau peste gheata! Era o zona cu ravene, cu niste crapaturi în scoarta, la latimea de 20 de metri si adâncimea de 15 metri… acolo facusem… acolo si mai îndarat, la 3-4 km se facusera niste adaposturi de iarna. Venea iarna. Ce ne facem?! În pregatirea pentru iarna au intrat si costumele… o vestimentatie de camuflaj. Nemtii aveau, pe lânga uniforma, un costum alb, ca sa nu poata fi…
– Descoperiti!
– Da, depistati imediat. La noi, acele halate, care se puneau peste uniforma, peste manta, erau mai simple, dar destul de practice! Au venit târziu… N-am stiut ca vor veni asemenea costume. Ni s-au dat – la compania la care eram – halatele respective. Cei care erau în linia întâi nu stiau ca noi, care veneam din spate, suntem români, si-au început sa traga în noi. Au fost racnete, semnale, „nu trageti, nu trageti!“ S-au lamurit pe urma cei din linia întâi, care nu stiau nimic, s-au lamurit ca nu suntem rusi… Au venit de câteva ori, au trecut grupuri mici, asa, niste comandouri, de 15-20-30 de rusi, pe gheata au trecut. Veneau pâna la noi. Erau forme de sondaj, vroiau sa vada cam câti suntem. Nu trebuia sa ai mare stiinta militara, de strategie militara, ca sa-ti dai seama ca suntem putini! Era un militar fata de celalalt cam la 30 de metri. Era o linie foarte slaba. Nu exista, cum învatasem în scoala militara, nu exista linia a doua, de rezerva. Era un singur rând! Asa se face ca teama, spaima erau aproape generale! Într-un razboi, majoritatea sunt rezervisti, ofiterii activi si ceilalti sunt într-un numar redus, restrâns.
– Asa e.
– Se primea presa, chiar si în prima parte a razboiului erau doua ziare, doua gazete, cotidiane care apareau în fiecare zi… „Sentinela“. Si unul saptamânal, care se numea „Casca“.
– Speciale pentru armata?
– Da, speciale pentru armata. Era o formatie militara, într-un fel de salopete si aveau pe mâna initialele „P.P.“, adica „Presa si propaganda“ si acolo erau de regula scriitori, oameni de litere, gazetari, care stiau sa faca o gazeta; cealalta publicatie, „Casca“ era de formatul unui ziar mare, pagina mare, larga; celalalt, „Sentinela“ era imprimat pe jumatate de pagina, cum ar fi azi „România literara“.
– Era de dimensiuni mai mici, A3.
– Da, exact.
– Dar se faceau acolo, pe front, la divizie, sau veneau din tara?
– Nu, nu. Nu se faceau acolo, veneau de undeva din tara, poate de la Iasi poate de la Bucuresti. Erau stiri de pe front, despre armata germana, despre realizari, despre situatia frontului…
– Da, da.
– Ele erau mai mult sau mai putin linistitoare. Am retinut, de exemplu, din „Sentinela“, niste reportaje de front care erau semnate „soldat T.R. Ivascu Gheorghe“.
– Aaaa!
– Era George Ivascu! Care lucra acolo…
– Da?
– Multi scriitori, multi oameni de litere, multi gazetari erau folositi la aceste formatii de presa-propaganda. Cel mai important dintre oamenii de litere a fost Constantin Virgil Gheorghiu…
– Am auzit.
– … care pe urma a ramas în Franta si bine-a facut, pentru ca ar fi fost suprimat aici. Articolele lui, reportajele lui din prima parte a razboiului au fost publicate întâi în ziarul „Universul“ ca foiletoane, apoi reunite în volum sub titlul „Ard malurile Nistrului“.
– Da.
– Din partea a doua, când s-a ajuns pâna în Kuban, pâna departe în Caucaz, articolele respective, reportajele respective purtau titlul „Am luptat în Crimeea“. Erau convorbiri cu generali, cu oameni de baza din conducerea statului, stiri despre situatia de la Bucuresti… În preajma caderii – caderea s-a produs la 19 noiembrie 1943 si a doua oara în 19 decembrie – dupa o luna…
– Domnule profesor, dar atunci, în preajma înaintarii rusesti, în afara de sondajele acelea, nu faceau propaganda, nu ziceau „aruncati armele, treceti de partea noastra „?
– Da, aruncau fluturasi, niste petice de hârtie, unele semnate de prizonierii, cei care deja cazusera, cu semnaturile lor olografe reproduse. Asa, si… sau ce spunea tovarasul Stalin, ca daca nu va predati o sa fiti ocupati, o sa va conduca soldatii, ofiterii vor fi dati deoparte. Cam asta era sensul.
– Dar au venit si ofiteri de-acolo, trimisi speciali, ca sa va predati, la sefii de unitati?
– Nu.
– Se zice c-ar fi venit asemenea ofiteri trimisi de dincolo cu misiunea ca sa trateze capitularea sau sa urgenteze capitularea.
– Întâi s-au înmultit bombardamentele.
– Aha!
– Forta aeriana nu era la mare înaltime, nu era…
– Era modesta la noi.
– Nu, si la ei. Era modesta si la rusi.
– Aaa!
– Odata, într-o zi de iarna cumplita, o bomba a cazut doar la patru-cinci metri de mine… Eram cu un grup, era un fel de semnal despre ce ne va astepta! Erau bombardamente izolate…
– Trageau la întâmplare, asa?
– Da, la întâmplare! S-a întâmplat… asa, au venit la un moment dat, era cred ca pe 18 noiembrie, a venit un atac cu tancuri, au trecut peste Don peste apa-nghetata…
– Pe gheata?
– Da, pe gheata. Au venit poate… cred ca era un regiment de tancuri, erau vreo 20-30 de tancuri… Un batalion de tancuri cred ca nu are mai mult de patru-cinci tancuri.
– Da, da.
– Au înaintat… E înspaimântatoare aparitia tancurilor, e spectaculos…
– Fac zgomot mare!
– Da, da. Soldatii care erau cu aruncatoare de flacari, unii s-au apropiat pâna la vreo cinci metri de ele si-au început sa traga.. Le-au incendiat. Si aceia n-au iesit! Ei erau pregatiti sa moara, pentru ca stiau ca daca vor cadea prizonieri vor fi omorâti, si atunci au ramas în tancuri. Unele tancurile au explodat, aveau armament pentru tunul de 70 mm…
– Proiectile.
– Da, proiectile care în cantitate imensa faceau prapad! Unele tancuri au fost lovite mai usor. Daca-i rupi o senila, el se învârte asa…
– Da, da.
– Am vazut lupta de tancuri foarte de aproape… asa, ca martor foarte apropiat. Era un soldat bucovinean, un atlet, o frumusete si forta musculara! Pastrav îl chema. Si s-a apropiat de un tanc. Cei de-acolo stiau ca tot vor muri si au tras si l-au ucis, a murit sub ochii nostri! Deruta care s-a produs… O asemenea deruta se numeste în termeni tehnici de arta militara „defectiune“. Asta era! La noi se spune ca la o fabrica oarecare a intervenit o defectiune, asta era, un defect, „defectiunea“ este starea de deruta care pune stapânire pe ostasi, de la comandant pâna la ultimul din trupa si în care ordinea este pierduta si situatia este absolut irecuperabila. Ei, rusii, au sondat cum era apa Donului, „Tihii Don“ – Donul cel linistit, e-ntr-adevar o apa calma, poate mai lata decât chiar Dunarea…
– Nu prea are cadere… Nici Volga nu are cadere…
– Da, da, da… Apa lina… Dincolo se vedeau padurile misterioase, padurile albe…
– De mesteceni.
– Da, da. Ei cunosteau, aveau informatori, aviatie care trecea peste linia frontului… Au adoptat strategia clasica: la distanta de vreo 20 km au facut cate o bresa… apoi au mers…
– Au înconjurat…
– Au facut o încercuire… Au facut în felul acesta… locul în care s-au întâlnit cele doua aripi ale combatantilor, locul acela era dinainte fixat si au ajuns în felul acesta la situatia ca generalii corpului de armata, generalul de divizie si altii care erau la vreo 10-15 km în urma au cazut primii.
– Nu se asteptau!
– În situatia respectiva, mortii nostri.. – mi-aduc aminte de comandantul de companie, care era un învatator – a murit acolo. Zeci de soldati au ramas pe zapada. Dumnezeu stie ce s-a întâmplat cu ei! Am alergat, am mers, ne-am retras, ne-am tot retras spre apus. Erau ofiteri care aveau mijloace si harta terenului de acolo si aveau compas, aveau… cum se cheama?
– …busola.
– Da, busola… si eram siguri ca ajungem, ca iesim din încercuire. Dupa orbecaiala din timpul noptii credeam c-o sa ne revenim… Era îngrozitor!
– Dar când ati început sa va retrageti? Când ati vazut ca au trecut tancurile si de-o parte si de alta, sau nu le vedeati decât dintr-o parte?
– Da.
– S-a primit ordin?
– S-a produs o învalmaseala ca nu se mai stia nimic sigur, daca esti dintr-un regiment sau altul… Era un regiment din Muntenia, altul din Transilvania…
– Era deruta generala.
– Da, deruta. Pe drumul acela de retragere, care era dezolant, erau zeci de masini italiene în special, ei aveau o organizatie mult mai tehnica, erau masini, tunuri… toate ramase pe sosea, abandonate si în felul acesta am ajuns într-o buna dimineata, cred ca era pe 22…
– …noiembrie?
– Da, noiembrie, am ajuns într-o localitate… Satele erau extrem, extrem de rare: poate la 40-50 de km departare unul de altul ! Se crapa de ziua, când am intrat într-o mica localitate, într-un sat… Dintr-o casa au aparut vreo 10-12 rusi, nemilitari, pareau soferi, pareau partizani si asa mai departe…
– Aveau arme?
– N-aveau arme… Eram pe-o ulita pe care se gaseau grupuri de germani, de italieni, de unguri, un amestec extraordinar si unul dintre capeteniile lor a întrebat rastit – parea beat – „Nemtî est?“ A zis: „Sunt nemti?“ Ei nu vazusera nemti, nu stiau care sunt nemti. În grupul în care eram eu, eram vreo 15-20 de români din toate regimentele. I-au scos pe germani, mai erau si germani în jurul nostru în frumoasele lor costume de camuflaj albe – i-au culcat la pamânt si i-au ucis, nu împuscându-i, ci… unul dintre ei… probabil era sofer avea o… Primii soldati ucisi pe care i-am vazut atunci acolo, din diferite regimente, au fost germani. Pe noi ne-au considerat niste sateliti, nu responsabili principali. Un soldat din Tulcea, un lipovean, care stia limba rusa, a fost acela care a raspuns atunci când a fost vorba despre români. Dupa ce au întrebat daca sunt nemti si i-au depistat imediat, au întrebat daca sunt ofiteri. Era singurul care stia, ma vazuse, pe urma am rupt epoletii si asa mai departe…
– Daca ar fi vazut ca sunteti ofiter, probabil ca…
– Da, as fi avut exact soarta nemtilor!
– Dar spuneati ca nu i-au omorât cu pusca, ci ca era unul care parea ca e sofer si…
– Da…
– Le-a dat cu ceva în cap, sau cum i-au omorât?
– I-au culcat la pamânt si i-au lovit în ceafa.
– Cu ce?
– Cu un cablu metalic, o frânghie din fire de metal…
– Aaa!
– …cu care remorcau masinile ramase în pana.
– A, un capat de cablu!
– Da, da. Calvarul începea însa abia acum… care avea sa dureze cel putin o luna înca! Am mers prin zapezi…
– Dar acolo erau numai oamenii aceia, civili, sau era si armata ruseasca?
– Civili.
– Si civilii v-au luat asa?
– Da, da.
– Pai n-aveati arme? Nu puteati sa ripostati?
– Era imprudent. Nimeni n-ar fi putut sa faca ceva fara sa se ajunga la…
– De ce, daca nu erau înarmati?
– Nu erau înarmati. Mai e ceva… Majoritatea, când au vazut ca suntem încercuiti, au aruncat armele.
– Aaa!
– Eu am pastrat o grenada pâna în ultimul moment. Când am vazut ca este inutil, am aruncat-o. Drumul acela care era calvarul, infernul, drumul acela care a durat vreo luna, o saptamâna cel putin pâna am ajuns la primul asa-zis „lagar“… am mers prin zapezi pâna la genunchi. Nu era drum, de fapt, noi deschideam drumul!
– Dar era cineva care va conducea, sau mergeati singuri?
– Erau dintre rusi! Grupurile mici au format un convoi de 700-1.000 de oameni cu câtiva paznici înainte, cu câtiva înapoi si câtiva pe de laturi. Cine ramânea în urma cinci metri era împuscat. De fapt nici nu era nevoie sa-l împusti, pentru ca în gerul acela, în singuratatea aceea, în spatiul acela necunoscut nu puteai sa faci absolut nimic. Am ajuns cu mari eforturi, cu pierderi importante, la un asa-zis lagar, la Tambov.
– Aaa, am mai auzit de localitatea aceasta.
– Tambov era în Rusia centrala, era aproape de locul de nastere al lui Serghei Esenin. Erau acolo niste hrube în pamânt, care nu aveau nici macar usa. Afara era un ger de minus 20-25 de grade… Erau un fel de bordeie subpamântene acoperite cu pamânt si în interior erau asa-zise paturi etajate. Practic nu erau paturi. Ar fi fost fericire sa dormi pe scândura goala, fara nimic altceva. Erau crengi de arbori în chip de pat. Nu se putea dormi. Acolo am avut impresia ca de la un anumit moment încolo, când nu mai exista nicio speranta, oamenii ajung la o resemnare sora cu moartea. Mureau în acel asa-zis lagar cred ca cel putin 20-30 de oameni pe zi! Erau mii de oameni acolo de toate nationalitatile…
– Erau amestecati sau erau pe natiuni?
– Amestecati, amestecati…
– Va dadeau ceva de mâncare?
– Pe zi ne dadeau un cartof sau doi cartofi fierti, nu curatati, nu spalati…
– Apa va dadea?
– Nu, nimic! Nici vorba! Nu era lumina, nu era nimic absolut. Era o salbaticie!…
– Aaa, si numai va tineau, sau va puneau si la lucru?
– Nu, nu. Eram improprii… nu mai eram potriviti pentru munca, pentru ca toti erau atât de slabiti, încât de-abia se puteau tine pe picioare.
– Da, da.
– Am vazut scene în care un soldat îi da peste gamela ofiterului care avea doi cartofi…
– … ca sa-i ia cartofii…
– Da, ca sa-i ia cei doi cartofi! Asta a fost!
– Dar hainele le luau unii de la altii?
– Am vazut o scena care merita evocata! Într-o noapte am ajuns într-un sat, ne-am oprit. Am stat afara, fireste, si la un moment dat auzim o împuscatura. Era în convoiul respectiv un soldat polon care trecuse de partea nemtilor, poate era chiar neamt, l-au dezbracat ca sa-i ia hainele, si-apoi l-au împuscat. În legatura cu transportul, alt moment despre care as spune ca este esential…
– Si-acolo cât ati stat?
– Înainte sa ajungem acolo… Ne-am oprit într-o noapte într-un câmp unde exista o fosta magazie, era ceva un grajd…
– …de vite?
– Da, al unei cooperative…
– Colhoz!
– Da, colhoz! Acolo se gaseau niste movile de orz. Toti au luat sa manânce…
– Orz?
– Da, erau hamesiti! Un arhitect italian îmi spunea… – cunosteam destul de bine limba si ulterior am facut conversatie câte trei-patru ore ca sa pot purta o vorbire curenta – îmi spunea: „Am o vila frumoasa. Dupa razboi o sa va invit la mine!“ Era o utopie, era o dovada de iluzionism infantil!
– Ati luat legatura cu el?
– Nu mai stiu nimic de el!
– Da, da.
– Si unul dintre soldati a gasit un cal mort; temperatura era de minus 30 de grade, asa ca era conservat perfect!
– Au tabarât pe el…
– În jumatate de ora nu mai erau decât oasele. Toti au mâncat câte-o bucatica. Am mâncat si eu carne de cal mort! Când am ajuns la Tambov eram epuizati. A intervenit înca ceva – pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura! – a intervenit asediul paduchilor, mii de paduchi, de la soldatii care statusera neschimbati câte o luna de zile au ajuns pe toata lumea. Eu însumi, – desi era un frig de crapau pietrele –, a trebuit sa ma dezbrac… sa-i caut pe camasa, erau sute… Astia au adus tifosul exantematic. Un ofiter din regimentul meu, de la Roman, un om foarte dragut, un ofiter activ, a început sa delireze… era singurul copil, – mai avusese un frate care murise la Odesa –, el era singurul copil al unei mame vaduve … se numea Ghering.
– Era german?
– Da, era german, dar un ofiter foarte la locul lui, am cunoscut foarte bine mentalitatea ofiterilor, si activi, si de rezerva, patru ani am avut timp sa-i cercetez… era un om! Si ne ruga sa-i spunem „Deringa“ sau „Gherinca“ ca sa para un nume românesc. Mai era unul – chiar dupa ce-am ajuns în alt lagar –, mai era unul chiar neamt curat care în realitate se numea Nusbaum si peste tot s-a trecut „Nuca“ Ion. Ca sa para român, pentru ca pentru germani, initial…, era tratamentul mai rau, pe urma am fost egali. În situatia asta de „infectat“ cu microbul tifosului, am fost un numar de trei-patru sute. Ne-au dus undeva la tren…
– V-ati îmbolnavit si dumneavoastra?
– Da. Ne-au dus la tren si ne-au suit în vagoane din astea de marfa, de boi. Câte 80 de insi într-un vagon. Eram unul lânga altul. Asta nu era rau, pentru ca ne încalzeam unul de la altul!
– Stateati în picioare sau…
– Jos, culcati. Apa… nimic! În jurul nostru erau zapezi pe mii de kilometri patrati si noi, acolo, muream de sete! Ne dadea… la primul vagon dupa locomotiva era aprovizionarea. În ce consta? Era pesmet, pâine neagra, tare, de culoare bruna si câte un pestisor sarat, fara apa. Oamenii care au mâncat, toti au mâncat, trebuia sa manânci ca altfel mureai de foame!… Oamenii zgruptanau peretii – geamuri nu erau – lingeau peretii ca sa ia putin suc sa umezeasca buzele.
– Da, domnule profesor, eu am auzit de la multi ca într-adevar li s-a dat peste sarat fara apa. Era intentia de a-i extermina?
– Nu cred…
– Sau de ce?
– Nu cred, asa, nu se gândeau! Nu cred ca era intentia de exterminare, pentru ca vedeau ca din o suta de oameni ramâneau numai cincizeci si…
– Si aia care mureau ramâneau acolo, în vagon, pâna la oprire, sau cum?
– De la o statie la alta… Întâi, sa va spun ca o distanta de 3-400 km am facut-o într-o saptamâna. Mergeam o suta de kilometri opream într-o statie… la statia respectiva mortii erau dati pe terasament.
– Introduceau altii, sau ramâneati mai putini?
– Ramâneam mai putini. Într-o buna dimineata a venit un nacialnik de-al lor, un sef si-a spus sa se mearga la „producta“, la alimente. Eram printre cei mai tineri, aveam atunci vreo 23-24 de ani, si m-am oferit, împreuna cu altcineva. Mergând de la vagonul care era – sa zicem, al cinsprezecelea vagon, în fata – spre locomotiva, am mers pe terasament ca sa aducem, în niste saci, pâinea si pestele. Am vazut o scena de infern dantesc! Soldatii care de o luna de zile – si nu numai soldatii, toti! – parosi, nebarbieriti, cu ochii…
– …rosii…
– … înrositi… de mizerie… înspaimântati, au oprit pe unul de-ai lor, un camarad de-al lor care murise, si taiau de-aici din coapsa carne si mâncau. Deci, mâncau carne vie de om! Asta am vazut cu ochii mei!
– Canibalism!
– Da, da. Am ajuns la primul lagar, la Orankie…
– Oranki?
– Da, Oranki! Asta era fosta mosie a lui Cantemir, Kantemirovka. Asa se spunea cel putin. E posibil. Petru cel Mare îl iubea pe Cantemir, l-a luat pe lânga sine… O fosta mânastire, imensa mânastire, biserica propriu-zisa era „sklad“…
– … magazie!
– Da, magazie de alimente. De jur împrejur…
– Erau chiliile.
– Da, era foarte bine organizata, cu etaj. Când am ajuns acolo si ne-au introdus în niste camere în care erau 70-80-100 de oameni, am crezut c-am ajuns în rai, pentru ca era cald!
– Aaaa!
– Nu ne mai interesa acuma aproape mâncarea si celelalte. Asta a durat vreo trei-patru zile, pâna când a venit o vizita medicala si a vazut ca am tifos exantematic si ne-a dus la „balnita“, la bolnita…
– … la spital!
– Era un spital improvizat în biserica de iarna. Biserica mare era greu de încalzit si atunci în biserica de iarna erau paturi cu patru rânduri… Care cadea de-acolo, lihnit sau mai stiu eu cum, ramânea mort! Si nu-l declarau mort ceilalti ca sa mai vina…
– Portia!
– Da, o portie de mâncare în plus. Am ramas în bolnita circa sase saptamâni. Venea Pastele. Deci, din noiembrie…
– 1942…
– Da, din noiembrie 1942… la 2 februarie 1942 a cazut Stalingradul. Veneau alti si alti prizonieri. Am stat în spital… Nu era niciun fel de medicament în afara de aspirina. Asta era singurul medicament. Numai Dumnezeu cu mila lui te putea salva! Am avut 41 de grade… Era o camera mica, o chilie cu sase paturi, numai doi am scapat, ceilalti patru au murit! Au adus alti pacienti. Aveam delir si în delir visam… vedeam, erau vedenii, vedeam ca ne da drumul de Pasti acasa. ?i îi compatimeam pe cei care aveau sa ramâna acolo… Dupa aceea, dupa ce am ajuns la luciditate, la minte clara, îmi spuneam asa, conversând, adresându-ma lui Dumnezeu, dialogând cu Dumnezeu, îmi spuneam: „Nu mai doresc nimic în lumea asta decât sa ma-ntorc pe pamânt românesc, sa mai traiesc macar o zi si apoi sa ma înmormânteze lânga înaintasii mei, lânga parintii, bunicii si strabunicii mei…“ Asta era visul, asta era starea perpetua în care m-am aflat în cei patru ani! Dorinta de a reveni… pentru ca nu eram sigur ca ne dau drumul.
– Dar acolo, în spital, cât ati stat pâna v-ati vindecat?
– Sase saptamâni…
– A! sase saptamâni!
– Da, dupa care ne-a trimis într-un lagar care se numea „La Schit“. Schitul era…
– Tot acolo, în mânastirea aia?
– Nu, era o filiala, o filiala a mânastirii principale, tot biserica era si acolo… mai izolata, un fel de Sihastrie, în care erau cei care îsi faceau convalescenta.
– Da, da…
– Dar mâncarea era aceeasi, puteau foarte bine sa ne tina tot în Tambov, dar acolo locurile erau ocupate de altii, care venisera între timp.
– ?i de mâncare ce va dadea acolo, la bolnavi?
– Casa! Casa era ovaz decorticat, sau hrisca, si asta era…
– Da, da.
– Dupa aceea, dupa ce legaturile cu Statele Unite au fost din ce în ce mai temeinice, au trimis americanii camioane care puteau face legatura mai usor între Orankie si o localitate de pe Volga de unde se aduceau alimentele. Erau cam o suta, doua sute de kilometri de acolo. De la Novgorod, de la Nijni Novgorod veneau alimentele si au început sa aduca asa-numitul „praf de peste“, care era peste uscat si macinat si care era destul de bun si mai dadeau din când în când carne de cal, care era comestibila, nu era foarte buna, era carne tare, de culoare negricioasa, dar se rezista…
– Va dadea apa, ceai, ceva?
– Da, ceai. Erau niste poloboace mari, niste butoaie imense, ca masura de precautie sa nu ne îmbolnavim. Si aveam un bidon, ca toti ceilalti, un bidon de un litru pe care îl umpleam zilnic si am baut cel putin trei ani numai ceai. Era un produs obisnuit la ei, un produs comun în lagar. Pe urma, de la Schit ne-au mutat la Mânastirka. Acesta era un alt lagar nou, facut pentru condamnatii lor de drept comun, erau niste cladiri tot în pamânt, dar mai bine facute, fasonate, aveau usa. Ofiterii… câtiva ofiteri care erau de profesie electricieni au captat un mic pârâu din apropiere si au improvizat acolo un fel de morisca care producea o iluzie de lumina, pentru ca stateam în întuneric… Închipuie-ti ca de la ora trei dupa-amiaza pâna a doua zi la 9 – la zece era întuneric! Eram la cercul polar 66, deci era ziua de vara..
– Înseamna ca v-a dus undeva mai la nord?
– Da, la nord. Ziua de vara era de 20 de ore, iar noaptea de iarna era de 20 de ore.
– Da, noptile polare, cu zilele negre…
– Si în acele nopti de iarna, oamenii nu puteau dormi 20 de ore si povesteau, unii la etaj, altii jos, în paturi suprapuse, si spuneau fiecare…
– Spuneau si povesti, adica basme?
– Nu. Unul cum s-a casatorit, cum a cunoscut sotia, ce fac copiii lui, unde a învatat, feluri de mâncare… – asta era o absurditate, deoarece fiecare povestea despre feluri de mâncare, care mai de care mai sofisticate si faceau salivatie…
– Dar va dadeau voie sa corespondati, adica ati avut scrisori? Primeati scrisori?
– O data pe luna ne-au dat o carte postala care mergea la Geneva, la Crucea Rosie.
– La Geneva?!
– Da, avea o cruce rosie si o semiluna rosie pe ea. Dar n-a ajuns acasa nici o scrisoare, în patru ani n-au primit nimic!
– Dar ce se întâmpla, le retineau, sau ce se întâmpla?
– Uneori… – în fiecare dimineata si în fiecare seara ne adunau la apel, ca sa vada daca n-a fugit cineva – Altadata ne-a invitat la… Când venea posta, era un eveniment! Veneau 50-60 de scrisori la patru mii de oameni, dintre care o mie sa zicem erau români, restul erau germani si de ceilalti… Foarte rar veneau… cuiva. Eu n-am primit niciodata nimic.
– Dar de unde stiau adresa dumneavoastra sau a celorlalti?
– Pai… unele scrisori au ajuns! La mine acasa a ajuns o scrisoare a unuia din apropiere de Pascani, de la Timisesti, la 20 km de Pascani, în care scria: „Sunt aici cu cutare, cu cutare si cutare…“ Si sotia aceluia, care era învatatoare, a trimis…
– Aaaa!
– A trimis continutul, ca ai mei ma considerau mort, mort, mort!…
– Da, au primit o stire îmbucuratoare.
– Ei, acolo, la Mânastârka, era într-o padure de mesteceni…
– Va punea la treaba, faceati ceva treaba?
– Treaba obligatorie era mersul la lemne. Daca ar fi avut un camion, s-ar fi rezolvat foarte simplu, pentru ca un camion putea sa faca trei drumuri la padure pe zi, si ar fi fost de-ajuns…
– A, pentru foc!
– Da, pentru foc!
– Dar altceva nu faceati nimic? Nu faceati corvoada de asta… cum faceau altii?
– Nu, în primavara ne-au scos la plantat în agricultura, la plantat rosii care nu prea cresteau, rosii, morcovi… sfecla de zahar era de câtiva centimetri…
– Aaa!
– Era.
Sursa interviului: Revista cultura si cartile dlui Oprisan.
Sursa foto: Radio Iasi
