Născut într-o zi de 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți (Basarabia), și-a petrecut copilăria la Bârca, în județul Dolj și a urmat studiile liceale la Craiova și la București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universității americane din Iowa (1970-1971).
Potrivit criticilor literari, Adrian Păunescu este unul dintre cei mai prolifici scriitori români. A editat peste 50 de volume de poezii, eseuri, publicistică, discursuri cu un tiraj total de un milion de exemplare. În calitate de publicist, a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul ”Sportul românesc”, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena1.
A debutat ca autor literar în anul 1960. O bună parte din poeziile sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock. Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră „ultimul mare poet social român”.
A activat ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-șef adjunct) și Luceafărul (1970-1972).
Din 1973 până în 1985 este redactor-șef al revistei Flacăra. În aceeași perioadă inițiat și a condus Cenaclul Flacăra până la interzicere în iunie 1985. În anul 1990 înființează Cenaclul ”Totuși iubirea”.
Pe 31 august 2010, lui Adrian Păunescu i-au fost înmânate diploma și însemnele de membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei, în cadrul adunării festive, consacrate Sărbătorii Naționale „Limba Noastră cea Română”.
Adrian Păunescu s-a stins din viață la vârsta de 67 de ani la București la data de 5 noiembrie 2010.
Apel de cărturar de Adrian Păunescu S-au adunat necazuri mari pe ţară şi păsările negre se rotesc de parc-ar aştepta-o să şi moară şi să se stingă neamul românesc. Cu inima în tâmplă stau de veghe şi n-am cui spune presimţirea mea că dacă va pieri iubirea veche iubirea nouă nu va rezista. Acum, ca-n magica fatalitate, ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu, nu ştiu de ce ni se întâmplă toate şi, Doamne, apără poporul meu. N-avem nevoie de vărsări de sânge pentru-a redeveni aceiaşi fraţi, nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge mormintele copiilor plecaţi. Din una-n alta şi din toate-n una, periculos şi cinic circuit, şi suntem mai pândiţi ca totdeauna şi limba-n gură ni s-a veştejit. Nevoile ne trag de steag spre bernă, cei laşi aţâţă focuri în popor, dar România s-a născut eternă şi singură, şi ţinta tuturor. Şi trebuie o radicalizare şi trebuie un nou, cinstit impuls, pentru-a reface România Mare şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls. Dar cel mai mult aici, la noi acasă, ne trebuie concordia de fond, să nu cădem în planetara plasă a transformării patriei în front. Nu ne iubeşte nimeni decât cerul, avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini, ca-n Mioriţa, noi suntem oierul aflat sub ruga propriilor mâini. S-au adunat necazuri mari pe ţară, dobânzile fărădelegii cresc; vegheaţi ca ţara noastră să nu moară, să nu se stingă neamul românesc.
