Nu este slăbiciune mai ușoară decît descurajarea. De cînd ne știm, avem nevoie de încurajare. De la primii pași, de la prima spaimă de găini, de cățel, de ploaie, de vînt. Oare mai este o făptură mai fricoasă decît omul? Sîntem atît de fragili.
Pe bună dreptate sîntem descurajați, căci noi, cu de la sine putere, nimic nu putem. Peste toate, sîntem singura făptură care știe că va muri. Cum să mai fii trufaș după asta? Doar în Hristos avem îndrăzneală și doar în numele Lui și de la El o putem însufla altora.
Știind că toți sîntem atît de ușor de descurajat, nu se cuvine a ne descoperi față de alții fricile și descurajarea noastră. Aceasta o facem din dragoste pentru ei, păzind sufletele lor ca să nu preia din neputința noastră.
De aceea Biserica a rînduit taina spovedaniei unde ne descoperim neputințele, temerile și descurajările, dar nu o facem către cei slabi ca noi, pentru că înafară că îi tulburăm și pe ei, nu dobîndim nici ușurare, nici vreun ajutor, ci doar înmulțim slăbiciunea.
Să arătăm celorlalți bunăvoire, aceasta este calea creștină. Iar celor care se îngrijesc de slăbiciunea aproapelui și nu pun pe umerii lor propriile necazuri, Dumnezeu le vine în ajutor și, ca răsplată, le ridică întristarea, prefăcînd-o în bucurie.
