Cunoscuţi sub numele “Poeţii Văcăreşti”, cei patru ctitori ai poeziei din Ţara Românească sunt lenăchiţă (1740— 1797), cei doi fii ai săi, Alecu (circa 1769—1799) şi Nicolae (cca. 1784- 1825) şi, în sfârşit, fiul lui Alecu, poetul lancu Văcărescu (1792—1863), acesta din urmă fiind considerat cel mai însemnat dintre ei.
Cărturar de seamă al timpului său, poliglot – cunoştea limbile greacă, latină, germană, italiană, franceză şi turcă, – după cum aflăm de la scriitorul Alexandru Odobescu, care a scris primul studiu temeinic asupra poeţilor Văcărești, Ienăchiță a fost un spirit enciclopedic, atât prin preocupări, cât şi prin opera sa, care cuprinde, în afară de poezie, lucrări de filologie şi istorie și prima gramatică românească tipărită, “Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orinduelelor gramaticii româneşti” (1787).
Memorabile au fost întâlnirile sale cu mareşalul Rumeanţev, în 1769, în timpul războiului ruso-turc încheiat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, în 1774, precum şi cele două întrevederi – din 1773, la Braşov, şi în 1782, la Viena, – cu împăratul Austriei, losif al ll-lea, asupra căruia a făcut o bună impresie.
Boierii Văcărești s-ar trage din neamul lui Radu Negru, iar numele lor ar fi, după afirmația soției unuia dintre ei care își ducea „evghenia” familiei până la Maria Tereza, o derivare din Făgăreștii, adică de prin ținutul Făgărașului, aflăm din cercetările lui Alexandru Odobescu: “Multe generații de Văcărești au apărut și s-au stins în luptele politice ale timpului și unii au fost uciși la Constantinopol, alții au fost făcuți dispăruți chiar pe aici, iar cei care mai rămâneau vii abia dacă puteau perpetua vița numelui”.
Dintre aceștia s-a născut, pe la 1740, Ienache Văcărescu, cel dintâi din familie care avea să joace, pe lângă rolul politic, și un neîndoielnic rol cultural. Boierul a avut atribuții înalte și a fost de mai multe ori exilat, experiențe datorită cărora a cunoscut oamenii și moravuri pe care le-a consemnat în scrierile lui.
În timpul misiunii diplomatice la Curtea imperială de la Viena, (sfârșitul anului 1781 – începutul anului 1782), a făcut senzație în rândul curtenilor prin îmbrăcămintea sa, căci doamnele de onoare i-au descins brâul ca să-l vadă mai de aproape.
Iată cum povestea el însuși această întâmplare: „Am intrat într-o cameră mare unde păzea la ușa cabinetului chesarului un dejur șambelan cu cheie, care acesta era și general, ne-au primit cu cinste și ne-au pohtit cu țirimonie să așteptăm puțintel până va da veste împăratului, și mergând se întoarse în grab, căci împăratul era într’alt cabinet și mai înainte; ne spuse vorba și se sună un clopoțel și îndată se repezi șambelanul și trase de la perdea un cloș de fier și se ridică perdeaua și-mi făcu semn să intru în casă. Intrând la ușă, văzui pe chesarul în mijlocul casii fără capelă, în picere, și de loc călcând doi pași am îngenunchiat turcește și puindu-mi capul în pământ, vrând să-l arădic, m-am pomenit cu mâna chesarului la cap, zicându-mi că nu face trebuință de această țirimonie, și să mă arâdic. Și vrând să-i sărut mâna, au tras-o, și m’au cunoscut de când mă văzuse la 73 la Brașov, și îndată mi-au zâs: Sinior Văcărescule, dumneata în Viena cum au fost cu putință a veni, aflându-te și consilier al principatului?”.
Despre peripețiile la eruditului cărturar la Viena aflăm din scrierile istoricului V. A. Urechia:
“În 1781, la 26 decembrie, Ienache Văcărescu plecă din București, trimis de Alexandru Vodă Ipsilanti ca să readucă în țară pe cele două beizadele, fiii Domnitorului, care fugiseră de la curtea părintească împreună cu un român ardelean, înflăcărați de dorul necunoscutului și al călătoriei în țări străine. Celebrul nostru scriitor al uneia din primele gramatici a limbii românești ne-a lăsat o minunată povestire a petrecerii lui la Viena. Ceea ce nu ne-a spus marele boier este că deși în București lăsase o frumoasă logodnică, pe mândra Elena Caragea, totuși în lunga cale de la Sibiu la Becs (Viena), cale nu mai scurtă de opt zile, și în timpul cât petrecu în cetatea împărătească nu și-a putut stăpâni doară ochii de a arunca câte o pătimașă căutătură asupra vreunei dudui maghiare la Budapesta sau asupra vreunei gingașe fiice a Bécsului…
Apoi ce? Nu cumva vom crede pe cuvânt pe Ienăchiță Văcărescu, că adică la Viena frumoasele vieneze se vor fi mărginit numai a descinde pe boierul muntean de bogatele brâne de șaluri turcești numai așa ca să le admire? De la logodnă până la nuntă mai va… Și de, câte cununii chiar au împiedicat ceea ce pudoarea modernă a numit “flirtul” și care mai pe românește s-ar putea zice “salturi hop la o parte” ori sărituri de pârleazuri străine!
Boierul Ienăchiță mai fusese însurat o dată… S-o mai însura de-a doua oară cu Elenuța din București. Dar te pui dumneata, om tânăr, în poară cu nemțoicuțele din Becs? Și marele boier al lui Alexandru Ipsilant nu se împotrivi soartei care îl puse în așa stare de a țese și el un mic roman, fie și numai de câteva zile.
Cucoană ori burgheză? Era ea, iubita din Viena a lui Văcărescu din societatea cea înaltă, din marile doamne de la Burgul împărătesc ori de la serata de la palatul principelui Kaunitz, sau vreuna din doamnele de la balul solului Spaniei? Era femeia iubită la Viena, în 1782, vreuna din cucoanele mari care, cum scrie însuși Enăchiță, l-a descins de brâne? Ori era dânsa o necunoscută burgheză din Forstalurile (mahalalele extra-muros) Vienei, atât de rodnice în frumuseți voluptoase, vreo Kati cu albe brațe goale până la umăr, cu șorțul strâns pe șolduri pline de vino ‘ncoace, cu mica bonetă cochet cățărată pe vârful părului negru ori blond, care te înfășoară într-o privire caldă a ochilor, ca păianjenul musculița în pânza lui și cu pieptul palpitând lângă al tău? E mai probabil că iubita din Viena a lui Ienăchiță Văcărescu a fost aceasta din urmă. Nu că doară frumosul și mândrul “Valah” n-ar fi putut pescui în lumea cea mare a burgului și nu punem mâna în foc ca să jurăm că nu s-a găsit vreo grefină care să fi căutat galeș la boierul muntean; numai călătorul era grăbit, n-avea timp de dat prefețelor și romanul începea mai lesne și mai liber cu o Lischen decât cu o principesă. Unei pene de poet român las meritul de a cânta amorul care, deși trecător, n-a putut fi mai puțin simțit, al boierului Ienăchiță Văcărescu cu tânăra vieneză. Arată-ne poetul plimbările lor în grădinile burgului, prin bătrânele alei ale Praterului, pe singuraticele glasuri de dincolo de porțile cetăței, pe la Schönbrun… Cu ajutorul fanteziei înjghebe poetul nostru tablourile iubitei Margaretei cu boierul român…
Ceea ce ne propunem de a face noi este de a aminti urmările acestei fericiri trecătoare.
Cât va fi fost de duioasă despărțirea lui Ienăchiță Văcărescu de femeia cea iubită la Viena, care din ei doi a plâns mai amar nu ne interesează a ști… Nu cei care pleacă sunt mai îndurerați, ci acei care rămân. Frumoasa vieneză avu, pare-se, motive și de altă natură decât despărțirea pentru a plânge. Din amorul oricât de trecător a lui Ienăchiță Văcărescu se născu un băiat.
În anul 1810, în regimentul husarilor austriaci, era cunoscut prin frumuseța și deșteptăciunea lui un tânăr ofițer cu numele Văcărescu. Acest nume îi deschisese calea într-un regiment unde ofițerii nu erau decât fii de nobili. Făcutu-și-a studiile pregătitoare pentru cariera militară cu ajutor de la Ienăchiță Văcărescu? Iată ce nu putem spune. Și apoi marele boier român murise la 1797, pe când el nu putea fi mai mare decât de 4 ani trecuți. De câte ori frumoasa vieneză afla că a sosit în Viena vreun boier din București, mergea să afle știri despre neuitatul său iubit. Mai apoi, când băiatul fu mare, ajuns ofițer, mergea el însuși să întâlnească pe boierii munteni, călătorind la Viena.
În 1810, graful Const. Dudescu și soția celebrului vistier Varlaam din timpul ocupațiunei muscălești de la 1806 a primit la Viena vizita frumosului ofițer. Nu putem spune dacă această vizită a displăcut frumoasei visternicere, dar lui Const. Dudescu i s-a dat ocaziune să apere într-un mod curios memoria lui Ienăchiță Văcărescu.
Când junele locotenent de husari declară lui Dudescu originea sa, marele boier muntean nu putu admite că Ienăchiță Văcărescu, întors la București din călătorie la Viena și devenit soțul Elenei Caragia, și-a permis a iubi o mică burgheză din Alser-Vorstadt de la Becs și s-o fi îndreptățit a-i da numele de familie unui copil născut din flori.
Dudescu refuză să recunoască în junele ofițer pe un urmaș al lui Ienăchiță. Mândrul tânăr petrecu dureroase zile când primi asemenea refuz și, cu toată teama de scandal, el recurse la guvernul austriac și-i ceru să intervină la București ca să fie cunoscut de fiu al răposatului Ienăchiță Văcărescu și să-și apropieze armele vechii lui familii. Intervențiunea se făcu către președintele Divanurilor din principate prin agentul cesaro-crăiesc. Generalul muscal Steter scrise către logofeția cea mare a țării comunicându-i copie după nota agentului austriac. Dar marele logofăt al țării muntenești în iulie 1811 era același graf Const. Dudescu, care cu un an mai înainte respinsese ca impostor pe tânărul ofițer.
Deci și de astă dată Dudescu, aliat el însuși cu familia Văcăreștilor, apără această familie de un nou pretendent la moștenire și la nume. Marele Logofăt răspunse generalului Steter în modul următor: “Cu cinste arăt Excelenței Tale că de la cinstita Aghenție a Cesaro-Crăești Curți făcăndu-mi-se întrebare prin Excelența Ta pentru o familie Ianache Văcărescu, din care familie ar fi un ofițer la oștirile Cesaro-Crăești în regimentul Husarilor și mi se cere plerofosie – informațiune – atât de acel ipochimen – persoană, – cât și de marca ce are această familie, după care am făcut arătare slăvitului Divan că răposatul Banul Ienache Văcărescu a fost din o familie din cele dintâi ale țării, veche, iar dintru început se trage neamul său de la Făgăraș din țara ungurească, unde și acolo a fost familie mare, care acest răposat Ienache Văcărescu a murit la leatul 1797 și n-au avut vreun fiu care după vremi să fie lipsit de aici, ca să se socotească că este acela ce se arată din familia lui Ienache Văcărescu, însă spre plirofosie arăt și aceasta, că în anul trecut, când mă aflam la Vghiena (sic), făcăndu-mi-se cunoscut că unul se numește pre sine familie din casa răposatului Ienache Văcărescu, pre carele și văzându-l l-am cercetat atât eu, cât și Dumneaei Vistiereasa a Vistierului Varlaam și alții ce s-au mai aflat acolo și l-am găsit mincinos, iar marea pecete a acestei familii se află la casa răposatului, însă pe marcă nu se poate pune temei, căci cu vreun mijloc luând cineva închipuirea marchei (sic) ori în pecete pe ceară, sau cu alt mijloc și dând la meșteri ce lucrează, cu plată îi face una asemenea…”, conchide neînduplecatul boier Dudescu la 23 iunie 1811.
Ce va fi devenit sărmana odraslă a lui Ienăchiță din Alservorstadtul Vienei după categoricul refuz al divanului țărei muntenești nu mai putem spune…
* V. A. Urechia, Universul, decembrie 1898
Credit foto: Dosare Secrete / www.dosaresecrete.ro
