Născut la Iaşi pe 22 septembrie 1831, Grigore Cobălcescu a urmat cursurile Academiei Mihailene şi, după desfiinţarea acesteia, ale liceului care a succedat şcolii desfiinţate, absolvindu-l cu succes. Pasionat de ştiinţele naturii, adolescentul, şi-a organizat, cu mari sacrificii materiale, un mic laborator propriu de chimie şi fizică. Experienţele pe care le-a făcut și cărţile de specialitate pe care le-a studiat i-au îngăduit ca în scurtă vreme să-şi însuşească un mare bagaj de cunoştinţe şi, la doar 21 ani, s-a prezentat la concursul pentru ocuparea unei catedre de ştiinţe fizico-naturale la liceul din Iaşi, fiind numit cu titlu provizoriu.
Înlăturat pe nedrept de la catedră în urma unei neînţelegeri cu un inspector şcolar, rechemat şi definitivat, Cobălcescu şi-a câştigat ulterior prestigiul didactic care a dus la trimiterea lui în anul 1859 la studii la Paris, ca bursier al statului.
După trei ani, licenţiat în geologie şi mineralogie, s-a întors în ţară, iar peste alţi doi ani a fost numit titular al catedrei de mineralogie de la Universitatea din Iaşi, unde a slujit cu devotament şi pasiune până la sfârşitul vieţii sale.
Despre profesor, unul dintre elevi, viitorul savant Dimitrie Brândza, a scris: „Nevăzând în îndeplinirea sarcinii sale numai satisfacerea rece şi indiferentă a unei goale formalităţi, ci din contră, una dintre cele mai sacre datorii ale sale, fiecare prelegere devenea o adevărată solemnitate, nu pentru elevi, pentru care nu putea fi într-altminteri, ci lucru rar în zilele noastre, și pentru profesori. Şi cum putea fi altfel când lecţiunea sa era un discurs care cuprindea monografia aproape completă, până la ultimul cuvânt zis de ştiinţă, a chestiunii care se trata…”
Un alt fost elev, Sava Athanasiu, el însuşi devenit mai târziu un celebru geolog roman, adăuga: „Duşman neîmpăcat al frazelor goale, Cobălcescu avea, atât în prelegeri cât şi în scris, un stil concis. În fraze lapidare, fără digresiuni şi înflorituri, sprijinit numai de elocvenţa faptelor, mergea direct spre dezvoltarea subiectului.”
Încă înainte de plecarea sa la studii la Paris, tânărul Cobălcescu publicase un manual numit: „Elemente de geologie pentru clasele gimnaziale”.
Lucrarea lui, „Calcarul de la Repedea”, a fost prima lucrare geologică cu caracter regional asupra unei porţiuni din teritoriul României. Primele şi cele mai multe dintre cărțile lui Gr. Cobâlcescu au apărut în publicaţiile Institutului geologic de la Viena, pe atunci foarte apreciat în întreaga Europă.
Ales membru al Academiei Române în anul 1886, Cobălcescu a susţinut discursul de recepţie în anul 1887, având tema „Despre origina şi zăcămintele petrolului în general şi în particular în Carpaţi”. Savantul a încetat din viață pe 21 mai 1892 în laborator său, la masa de lucru, în faţa microscopului. Precursor şi deschizător de drumuri în geologia românească, autor al unei opere de mare valoare.
“Nu avea mândria prostească a celui ce-şi închipuie de sine mai mult decât e, ci expresiunea demnităţii omeneşti şi a respectului ce-l cerea față de munca desinteresată dusă până la sacrificiul de sine. Căci un lucru trebuie știut. Cobălcescu a murit atât de sărac, încât aproape că nu s-a găsit cu ce să fie înmormântat dacă nu interveneau elevii şi foştii săi prieteni. Savant care prin munca, voinţa și inteligența sa voioasă ar fi ajuns la o faimă universală dacă soarta nu l-ar fi dus să-și desfăşoare activitatea la o universitate abia înjghebată, într-un mediu în care ştiinţa prin el şi prietenul său, P. Poni, abia îşi face loc ca preocupare. Prin calităţile sale, prin dragostea neslăbită pentru ştiinţă, el a dat dintr-o dată faimă universității din orașul la care ţinea atât de mult. Om integru în toate, își atrage dragostea sinceră a celor ce-l cunoşteau mai de aproape, dar impunea tuturora, chiar și neprietenilor. Mai presus de toate era un adânc patriot, care-şi iubea țara, neamul, pentru întărirea căruia a muncit, punându-și puterea de muncă în serviciul şi înălțarea prestigiului lor. Avântul luat de economia petroliferă de la el şi P. Poni pornește”, scria academicianul I. Simionescu în 1942, la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Grigore Cobălcescu.
Credit foto: Dosare Secrete
