Nu exista dragoste daca nu exista echilibru emotional si capacitatea de a comunica despre ceea ce simtim, ceea ce vrem. Exista in aceste cazuri numai un atasament disperat de partenerul de cuplu, care creaza relatii distructive.
Se consuma atatea cuvinte pentru a explica – deci a face inteleasa – agresivitatea in familie, in cuplu.
Ca este din pricina alimentatiei plina de E-uri, din pricina poluarii, aglomeratiei, stresului, frustrarilor de la serviciu, greselilor de educatie facute de parintii nostri, ca este o trasatura derivata a temperamentului nostru, foarte multe explicatii care par ca scuza intr-un fel modul de comportament agresiv si ii evidentiaza originile fie undeva in afara noastra, fie in afara controlului nostru. Indiferent care este motivul pentru care un comportament agresiv a aparut, nu inseamna ca el nu este controlabil, ca nu poate fi si nu trebuie schimbat.
Ba mai mult – nu inseamna ca trebuie tolerat.
Sub nici un pretext – totusi il/o iubesc, avem multe impreuna (bunuri materiale si/sau amintiri), de dragul copiilor, ce va spune lumea daca ma despart etc. Nu trebuie tolerat indiferent care este forma de manifestare a agresivitatii – verbala sau fizica. Prima persoana care trebuie sa se ingrijoreze de comportamentul agresiv nu este victima, ci agresorul. Dar el de obicei isi gaseste scuze, explicatii, circumstante atenuante. Dar de obiecei i se gasesc justificari chiar de catre victima/victime, pentru ca un comportament agresiv (fie el indreptat asupra partenerului de viata sau si asupra copiilor) se bazeaza pe teama.
Tonul ridicat, cuvintele jignitoare, imbrancelile, palmele educative sau bataia sunt forme ale manifestarii agresivitatii in familie. Odata tolerata in formele ei usoare, nu este decat o chestiune de timp pentru a evolua in formele ei mai grave. Interventia in modificarea comportamentului agresiv este eficienta daca se face imediat dupa primele manifestari ale acestuia.
Pentru ca tolerat, acest comportament tinde sa ia locul normalitatii.
Agresorul gandeste, si pe buna dreptate, ca este ok cand se comporta asa, pentru ca nu i se riposteaza si in plus obtine ceea ce doreste, ceea ce urmareste, prin comportamentul sau. Nu intelege de ce, daca a fost tolerat, si este si „eficient”, de ce ar trebui sa il schimbe. Chiar se simte nedreptatit ca este acuzat de a fi avut un comportament agresiv, pentru ca nu a facut mare lucru.
Oricine tipa, urla, injura, mai da cate o palma din cand in cand, nu? Ce mare lucru. Normal ca nu este mare lucru, doar victima agresivitatii sale nu a facut mare caz cand i s-au aplicat asemnea „forme de comunicare”.
Chiar am intalnit cupluri care escaladeaza conflictul manifestandu-se agresiv (initial verbal) in tandem. Se simt chiar bine, spun „asa suntem noi, mai temperamentali, ne certam, ne injuram, dar ne trece si ne impacam”. Pacat ca acesti oameni nu au avut parte niciodata in viata lor de comunicare eficienta si de dragoste adevarata. Altfel nu ar mai putea considera agreabila o asemenea forma de manifestare a „iubirii patimase”. Ei isi impart vinovatia de a se fi comportant agresiv si traiesc multumiti cu ea.
