„Cu mare râvnă mi-am căutat povăţuitor şi nu am găsit. Din această pricină am încercat şi încerc încă o mare durere”
La trei luni după tunderea lui Paisie în mantie, veni la el din Moldovlahia un monah tânăr, anume Visarion. Acesta trecând pe la mulţi pustnici din Athos şi negăsindu-şi printre ei povăţuitor şi stareţ, veni în cele din urmă la Paisie şi începu cu lacrimi să-i dea poveţe pentru mântuirea sufletului şi să-i arate un povăţuitor încercat în viaţa duhovnicească.
Oftând adânc, Paisie începu a plânge şi tăcând puţin, rugându-se în gând zise:
Frate, tu mă sileşti să vorbesc despre nişte lucruri triste şi-mi pricinuieşti dureri sufletului meu. Şi eu, ca şi tine, cu mare râvnă mi-am căutat povăţuitor şi nu am găsit. Din această pricină am încercat şi încerc încă o mare durere. Iaca de ce te compătimesc, văzându-te cuprins de o mare întristare şi-ţi voi spune numai puţine lucruri după slaba mea pricepere. Mântuirea sufletului, de care mă întrebi tu, nu poate fi dobândită fără un bun şi adevărat povăţuitor, care şi singur să se silească a trăi după poruncile lui Dumnezeu şi potrivit cu cuvântul Domnului care zice: „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema”.
Şi în adevăr, cum ai putea conduce pe cineva pe calea, pe care tu nu ai umblat? Trebuie ca tu însuţi să te lupţi până la sânge contra tuturor ispitelor şi patimilor sufleteşti şi trupeşti, să biruieşti cu ajutorul lui Hristos poftele şi mânia, să vindeci prin smerenie şi rugăciune partea cea cugetătoare a sufletului de nebunie şi mândrie, să învingi iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de argint şi toate celelalte patimi rele, având în această luptă de povăţuitor şi călăuză pe Domnul nostru Iisus Hristos, după cum se spune: când a fost scos Iisus în pustie, atunci El prin post, smerenie, sărăcie, priveghere şi rugăciune şi prin cuvintele Scripturilor Sfinte a învins pe satana şi prin aceasta a pus cununa biruinţei pe capul firii noastre, învăţându-ne şi dându-ne putere să biruim pe diavolul. Și cel ce în toate acestea va urma cu smerenie şi dragoste Domnului său, şi va primi de la El slujba de a vindeca şi alte suflete şi a le povăţui la poruncile Domnului, acela odată cu acestea va primi de la Domnul, pentru smerenia sa, şi putere să biruiască amintitele patimi. Şi când el va atinge aceasta, când după darul lui Hristos va străluci într-ânsul asemenea har al Duhului lui Dumnezeu, atunci el va fi în stare să arate şi ucenicului său cu fapta fără amăgire toate poruncile lui Hristos şi toate virtuţile, şi mai cu seamă cele mai însemnate dintr-ânsele: smerenia, blândeţea, sărăcia pentru Hristos, îndelunga răbdare, în toate milostenie după putere, dragoste fierbinte către Dumnezeu şi iubire nefăţarnică către aproapele, din care se naşte adevărata chibzuinţă duhovnicească.
Poruncile lui Hristos
Un astfel de povăţuitor adevărat va învăţa şi pe ucenicul său să-şi pună sufletul pentru toate poruncile lui Hristos. Şi ucenicul văzând şi auzind de la povăţuitorul său toate cele arătate mai sus şi urmându-i cu credinţă şi cu dragoste, poate cu ajutorul lui Dumnezeu să împlinească sfaturile povăţuitorului, să propăşească în poruncile lui Hristos şi să dobândească mântuirea.
Iată, fratele meu, cel fel de povăţuitor trebuie să ne găsim noi. Dar vai , dar noi trăim în vremuri nenorocite şi această sărăcie duhovnicească au prevăzut-o cu duhul sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri şi din milă către noi şi pentru întărirea noastră ne-au prevenit despre ea în scrierile lor. Astfel dumnezeiescul Simeon, Noul Teolog, zice: „Mai ales în vremea noastră sunt puţini de aceia, care ar putea să postească bine şi mai ales să vindece suflete cugetătoare. A păzi postul şi privegherea, a păstra chipul de dinafară al evlaviei, unii tot mai pot, ba mulţi şi cu cuvântul a povăţui, dar a atinge aceea, ca prin smerenie şi plâns necontenit să-şi taie patimile lor, şi a dobândi virtuţile, de aceştia sunt puţini.” Afară de aceasta cuviosul Simeon recurge şi el la Sfinţii Părinţi care zic: Cel ce voieşte să taie patimile sale, acela cu plângere le taie, şi cine vrea să dobândească virtuţile prin plâns, le dobândeşte.
De aici e limpede, că acel monah, care nu plânge toată ziua, nu taie nici patimile sale, nici virtuţile nu le dobândeşte şi nu poate fi părtaş nici unor daruri. Căci una este virtutea şi alta darurile. Acelaşi lucru îl spune şi părintele cel mai apropiat de noi, luceafărul Rusiei, Prea Cuviosul Nil Sorschi, care studiind cu luare aminte dumnezeieştile Scripturi şi observând nenorocita stare de lucruri din vremea sa şi nepurtarea de grijă a oamenilor dă în precuvântarea cărţii sale astfel de răspuns celor dornici de mântuire: „Se cuvine numaidecât să căutăm cu cea mai mare osteneală un povăţuitor cunoscător; dacă un asemenea povăţuitor nu se găseşte, atunci Sfinţii Părinţi ne poruncesc să luăm învăţătură din dumnezeiasca Scriptură şi din învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţi, după însuşi cuvântul Mântuitorului, care a zis: cercetaţi Scripturile şi veţi afla în ele viaţă veşnică. Şi deşi Prea Cuviosul Nil zice: aceasta numai în ce priveşte rugăciunea minţii, dar nevoia de a avea un povăţuitor iscusit se simte nu mai puţin şi în lupta cu patimile rele şi la împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
Aşadar, fratele meu, din toate cele expuse mai sus se vede, că noi avem cea mai mare nevoie să învăţăm cu smerenie şi cu lacrimi ziua şi noaptea din Scripturile dumnezeieşti şi din cele ale părinţilor şi sfătuindu-ne cu râvnitorii cei de un gând cu noi şi cu părinţii cei mai bătrâni, să ne deprindem a împlini poruncile lui Dumnezeu şi a urma pildele Sfinţilor Părinţilor noştri, şi numai aşa, vom putea atinge mântuirea.
Povățuitor sau prieten pe calea de mijloc
Ascultând cuvântarea lui Paisie, Visarion căzu la picioarele lui şi începu să-l roage cu lacrimi să-l primească la el ca ucenic. Paisie fu adânc tulburat de această rugăciune. El ar fi dorit şi însuşi a se face ucenic dacă ar fi putut să-şi găsească un povăţuitor încercat. De aceea el refuză hotărâtor de a primi pe Visarion, carerugă necurmat trei zile pe Paisie să-i îngăduie a trăi cu dânsul. Mişcat în fine de lacrimile şi smerenia lui Visarion, Paisie cedă şi se învoi să-l primească la dânsul, dar nu ca ucenic ci ca prieten ca să meargă împreună pe calea de mijloc, descoperind unul altuia voia lui Dumnezeu, după priceperea în ale Scripturii ce le-o va da Dumnezeu fiecăruia, îndemnându-se unul pe altul la împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi la tot binele, tăindu-şi voia unul faţă de altul, supunându-se unul altuia în toate cele folositoare pentru suflet, având un suflet şi toate cele de trebuinţă obşteşti.
…Iar de povăţuitor şi călăuză a lor ei aveau Sfânta Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. (Din „Viaţa Sfântului Paisie de la Neamţ” scrisă de Protoiereul Serghie Cetfericov – ediţia II 1940 – Sfânta Mănăstire Neamţ).
Credit foto: Atitudini.com
