Diana Maria Brăgaru: „Vine un timp în care nu mai poți ignora anumite lucruri…”

Mă gândesc la cum eram în copilărie și în adolescență. Indiferent cât de nedreptățită aș fi fost, nu protestam. Îmi aduc aminte că nu spuneam nimic. Tăceam. Până într-o zi.

Revăd în minte tot, de parcă ar fi fost ieri. Eram în Craiova, tocmai îmi luasem salariul. Aveam un serviciu obositor, extenuant chiar. Făceam naveta. Nici nu puteam spune că în afară de serviciu mai exista ceva în viața mea de atunci. Bref, eram aproape de burnout. Și, cum ziceam, mi-am luat salariul. Plus o primă zdravănă, meritată. Era vineri seara și am plecat cu jumătatea la cumpărături. La Billa. Nu dormisem bine de câteva zile, fusesem tot timpul cu telefoanele la ureche. Șoferi amețiți, pierduți pe lângă vămi, acte ratacite, clienții care țipau, fabrica din străinătate care țipa, ăștia din România la fel și eu, punctul de legătură în toată nebunia, că toate pe la mine treceau, fiind singura vorbitoare de limbile în care se comunica. O nebunie… Și pentru că era sfârșit de săptămână, era rost de cumpărături. La market.

Îmi amintesc cum am umplut coșul acela cu vârf. Cum am stat la o coadă infernală pană am ajuns la casa de marcat, timp în care jumătatea se plângea de zor de cât de nasol e în România. Aveam nervii întinși la maxim. Obosită, surmenată, 45 de kile la 1,65m, ziceai ca sunt scăpată de la Auschwitz, cu cearcănele până la genunchi, venită și de pe drum, vedeam dublu, nu alta. Vai mama mea cum mă simțeam și cum aratam, costumul meu business statea spânzurat pe mine ca pe gard, eram piele și os, tot ce îmi doream era sa ma spăl și sa dorm măcar șase ore fără sa fiu trezită de telefon.

Frații mei, și am pus tot calabalacul ăla din coș, pe bandă. Și am rugat-o pe domnișoara de la casă să îmi dea pungi. Domnișoara m-a privit în scârbă, rumegandu-si placid guma și mi-a dat punguțe. Punguțe. De-alea în care dacă bagi doua mere, dau pe afară. „Domnișoară, te rog, dă-mi pungi mari. Le plătesc doar.”

Domnișoara m-a privit iar cu o greață evidentă și s-a răstit la mine.

„Da” astea ce are?! Ce, nu e bune?”

În clipa aceea mi s-a întunecat înaintea ochilor. Taurul din mine a văzut cârpa roșie fluturând.

Am spus pe un ton extrem de calm totuși, deși fierbeam pe dinăuntru:

„Domnișoara, ți se pare că arăt a caracatiță? Câte mâini îți imaginezi că am?”

„Păi ce îmi pasă mie, alte pungi n-am de o săptămână! Descurcă-te!”

Vă jur, a fost prima dată în viața mea când mi-am pierdut uzul rațiunii. Am făcut așa un tărăboi, că a venit și agentul de pază, un nene cam doi pe doi, să se bage în seamă. M-am protapit cu picioarele rașchirate în fața lui, încruntată și ciufulită ca o furie scăpată din Tartar și l-am întrebat dacă el ar fi acceptat să fie tratat așa. Și i-am zis răspicat că să nu îndrăznească să mai facă un pas spre mine, că îl iau la bătaie. Clar, dimensiunile nu mă ajutau, dar omul m-a privit cu atenție și mi-a spus „Aveți dreptate!”. Si a plecat. Demoazelei i-am cerut să cheme pe cineva să aducă o rolă de saci menajeri mari. Cei mai mari. Că eu nu ma duc după ei și dacă nu ii aduc, las frumos coșul fix acolo și plec. Între timp apăruse și șefa magazinului. Cât a trecut pana au adus sacii, am luat-o și pe aia la rost, că nu isi face meseria. S-a ușchit într-o mare viteză, a înțeles ca nu se putea pune cu slăbănoaga care nu voia să dea înapoi cu niciun preț.

Jumătatea mea rămăsese mută, înțepenită. Eram împreună de patru ani deja și nu ma văzuse niciodată nervoasă. Ba chiar îmi reproșa că nu iau atitudine, ca nu ma enervez, ca nu ripostez în nicio situație. Atunci m-a văzut pentru prima dată cu muștarul sărit și rămăsese perplex. Am umplut sacii ăia, i-am băgat în portbagaj și am plecat acasă. Am ajuns, am descarcat, am pus lucrurile la locul lor, am făcut o baie (am adormit în cadă, noroc ca a intrat să se spele pe mâini și m-am trezit) și m-am culcat. Din momentul în care am încheiat bestelirea casieriței și pana a doua zi, nu am mai scos un cuvânt. Nici el însă nu a forțat nota, era clar că puteam erupe din nou.

De atunci nu mai pot însă să tac. În seara aceea de vineri, în Billa, s-a rupt ceva în mine. Un zăgaz care nu a mai putit fi niciodată construit la loc.

Nu erup des, în continuare tac și îndur multe fără să reacționez. Am răbdare. Multă. Dar există o limita peste care nu mai vreau să trec. Și când ajung în acel punct, se dezlănțuie iadul.

Pentru că îmi este absolut imposibil să rămân pasivă când se întâmplă ceva rău în jurul meu sau cuiva drag mie. Ba mă bag și când văd o nedreptate, o femeie căreia i se vorbește urât de către soț – eu NU mai tac!

Și Biserica mi-i dragă prea tare ca să tac. Iubesc prea mult Ortodoxia ca să îi acopăr pe cei care distrug imarginea creștinului ortodox cu bun simț, educat, care chiar dacă nu e un Einstein, are măsură în tot ce face.

Așa ca dacă v-ați supărat că m-am legat de „ortodoxi”, voi aveți o problemă, nu eu. Acești oameni necitiți (și care nici nu vor să învețe), oameni răutăcioși, agresivi, lipsiți de cei șapte ani de-acasă, mereu puși pe harță și blestemat nu sunt ortodocși. Cei care au dormit pe ei și când au trecut prin școală și au dormit la fel de profund și în Biserică, și în pelerinaje, că de catezeha nici nu putem vorbi. Nu reprezintă în niciun fel Ortodoxia. Reprezintă o turmă behaitoare lipsită de creier, gata oricând să muște din aproape pe motive mai mult sau mai puțin închipuite.

Ortodoxia e bucurie. E serenă. Ortodoxia e frumoasă, e calmă, liniștită. Că de aceea avem isihasmul în Credința noastră și nu urletele, țipetele, injuriile și gâlceava. Astea nu țin de Ortodoxie. Țin de mândria și prostia tontului care vrea să iasă ca păduchele în frunte, pentru el credința e doar un pretext de care se folosește pentru a se umfla în pene cu „adevărul” lui. Uită că Adevărul nu e la el și nici cu el când face spume la gură.

Hristos ne-a cerut să fim blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii.

De ce nu o facem?!