Ne risipim viețile pentru lucruri inutile, sterile, pentru a-i impresiona pe alții, pentru un „bine” iluzoriu. Ne-am tăiat singuri legăturile cu pământul și cu Cerul, alergând bezmetic nu atât ca să ne hrănim trupurile și nici sufletele, ci ego-ul. Mândria. Lăcomia. Ca niște șoareci netrebnici într-un labirint de unde nu putem ieși. În loc să ne crească aripi, ne-au crescut colți. Colți ascuțiți cu care mușcăm unii din alții pentru „valori” străine, pe care nici nu le înțelegem pentru că nu mai avem capacitatea de a gândi. Nu doar de unii singuri, ci deloc. Lumea în care trăim e o lume de fiare dezlănțuite, care trăiesc doar pentru a se sfâșia unele pe altele. Spirite, suflete, inimi, nimic nu contează în lupta pe care o ducem către Marele Eu. Am fost mințiți că omul nu are nevoie de Dumnezeu, că El nu există. Că nu există nici morală, nici etică, ci doar plăcere și putere. Ne-am aruncat într-o mare de noțiuni mocirloase, unde bunătatea e categorisită drept slăbiciune și unde violența, în toate formele ei, e văzută drept semn de superioritate.
De la aruncatul injuriilor la gaslightning, de la asuprirea aproapelui, de la dorința de șefie la sinuciderea pe care o practicăm zilnic prin suprimarea esenței dumnezeiești pe care o avem în noi și la uciderea în toate sensurile posibile a celor de lângă noi nu e drum lung. Cocoțatul pe cadavre, acumulare, dorința de aplauze și mărire, foamea de a fi invidiați, boala de care suferim când turbăm după recunoaștere socială pare să fie adevărata pandemie care a cuprins planeta.
Și nu vrem să avem leac. Ne dăm seama că ne îndreptăm spre prăpastie, spre hău, spre sfârșit, suntem conștienți că direcția pe care ne aflăm e greșită și totuși nu facem nimic să oprim boala psihică în care am ajuns să trăim…
Dimpotrivă, crezând in egoismul nostru că facem ce trebuie, tot ce ne iese este să ne mutilăm reciproc…
Mințim și ne lăsăm mințiți, înșelăm, ne folosim de ceilalți ca și cum nu ar fi oameni, ci simple unelte, piese de schimb, fără nicio remușcare, fără nicio urmă de compasiune, de empatie. Ne comportăm de parcă am fi veșnic flămânzi, de parcă am fi nemuritori.
Suntem ca niște cârtițe atât de oarbe, încât și când Adevărul ne lovește, suntem prea orbi și prea orbiți de închipuita măreție a propriei dimensiuni pentru a conștientiza cât ne risipim și cum ne risipim pentru nimic…
Și oricâte am aduna, oricât am avea, oricâte invidii am crede că declanșăm, în adâncul ființei noastre nu suntem niciodată mulțumiți, niciodată satisfăcuți. Pentru că știm instinctiv că nu acesta ne este rostul, nu aceasta ne este menirea. Nu zorzoanele, nu etichetele, nu titlurile, nu averile.
Suntem flămânzi și vom rămâne flămânzi și nesatui și lacomi, și mici și meschini până când vom înțelege că ceea ce ne lipsește ca să fim fericiți este Dumnezeu. Pentru că noi L-am alungat.
Doar atât. Dumnezeu. Tânjim și credem că sfârșeala pe care o simțim e frustrare sau oboseală. Când e doar dorul de Dumnezeu, lucru pe care refuzăm cu obstinență să îl recunoaștem. Tot din mândrie, pentru că recunoașterea ar însemna că tot ce am făcut a fost degeaba și că ne-am pierdut, fără sens, într-un mare nimic, care nu începe niciunde și nu se termină nicăieri.
