Consens – ansamblu de păreri la care subscrie un grup, în general după purtarea unor discuții principiale pașnice.
Mda. Diversitatea opiniilor ar trebui, în mod ideal, sa se transforme în discuții care să ducă la o concluzie favorabilă, aprobată și susținută de toți, pentru că tuturor le sunt acoperite necesitățile.
Problema apare când unii țin morțiș să fie aprobat și susținut doar punctul lor personal de vedere.
Problema e, că de la voința Cezarilor la monarhii absoluți medievali, până la dictatorii secolului al XX-lea, la dictatura corectitudinii politice din secolul XXI și până în toate micile dictaturi domestice, întotdeauna nu a existat și nu va exista cu adevărat un consens total al părților implicate în luarea unei decizii, indiferent dacă este vorba despre o propunere legislativă sau dacă să se pună sau nu leuștean la ciorbă.
Cumva, consensul s-a tradus prin impunerea voinței unui terț sau a unei terțe grupări.
Această impunere s-a făcut și se face încă, în cele mai multe cazuri, nu prin logică, ci prin șantaj, manipulare, teroare, forță.
Din punctul meu de vedere nu există consens, ci un fel de amorțire a sufletului, acceptată temporar, de nevoie, care intră în categoria „te faci frate cu dracul până treci puntea”. A se vedea în acest sens toate parteneriatele militare, partidice, guvernamentale și chiar matrimoniale făcute de om, chiar de la începuturi.
Pentru toate aceste „consensuri” există un preț. Dacă omul are cu adevărat noroc, prețul este doar existența unei soacre, neveste sau șef de trib care, normal, este persoana care conduce totul din umbră, cu o mână de fier.
Cine nu are noroc, își pierde independența, coloana vertebrală, dreptul la opinie și autodeterminare – bref, se pierde pe sine, cu tot ce înseamnă asta.
Lucru care se poate observa cu ușurință privind la ultimii 34 de ani din istoria recentă a României.
