În viziunea mea, tributară subiectivismului, ca orice viziune de altfel, învinovățirea Lui Dumnezeu pentru toate relele nu este decât o formă de lașitate, prin care Îi pasăm Lui toată responsabilitatea pentru indolența, nesimțirea și cruzimea seminției umane.
Iar despre iertarea tuturor relelor nu putem decât să facem presupuneri care ne coafează interesele.
În mod firesc, fiecare Îl vede pe Dumnezeu exact în felul în care se vede și percepe pe sine, la nivel subconștient. Și într-un fel în care este omul acela.
Hybrisul se întinde însă mult mai mult, Îi pretindem Lui să fie cum ne-am dori să fie după calapodul nostru propriu, uitând în mod convenabil că ce ne imaginăm noi nu este neapărat și corect ori măcar adevărat. Dar noi insistam să Îl comparam pe Dumnezeu cu omul, când omul ar trebui doar să tindă spre ce i-a cerut Dumnezeu.
Contrar părerilor celor care cunosc dogma superficial, pe diagonală, Dumnezeu chiar nu are nicio datorie față de omenire.
Ne-a creat. Ne-a făcut după chipul și asemănarea Lui. Ne-a spus ce trebuie să facem ca să ne fie bine. Și-a trimis Fiul să fie chinuit și răstignit, cu speranța că ne vom trezi.
Si noi tot pe El Îl învinui?!
