Se spune că doar nebunii nu se tem de moarte.
Civilizația și cultura occidentală actuală susțin acest lucru când este vorba despre creștinii „tăcăniți” care refuză să ia parte la orice fel de circ și care rămân senini în fața sfârșitului.
Aceeași civilizație a noastră uită însă că ea nu ar fi existat fără creștinism și se găsește, paradoxal, într-o profundă admirație față de aceeași lipsă de frică din cultura Extremului Orient.
Nu e intenția mea să țin prelegeri despre superioritatea Creștinismului în fața altor religii. Nu e treaba mea să o fac și nici nu mă pot erija în mare cunoscătoare a tuturor sistemelor religioase, pentru a putea fi, cât de cât, obiectivă și imparțială.
Ce pot să fac este însă să observ că națiunile care se tem de moarte se pierd mai repede decât acelea pentru care moartea nu e vreo mare scofală.
Și când spun că nu se pierd nu mă refer doar la perpetuarea și întărirea acestor neamuri, ci și la evoluția lor culturală și spirituală.
Nu știu cum s-a născut, cum s-a transmis si cum a proliferat această frică de moarte în prezent.
Ce am observat însă este că teroarea morții pare să îi cuprindă mai des și mai intens pe aceia care au întâmpinat probleme în a trăi frumos. Pe aceia care s-au pus doar pe sine pe un piedestal și care, la nivel subconștient, refuză să accepte faptul că și ei sunt exact ca toți ceilalți – egali în fața sfârșitului.
În mitologia nordică, moartea e prilej de bucurie. În mitologia orientală, la fel. În creștinism, moartea e, identic, tot un prilej de bucurie – Sfinții creștini sunt sărbătoriți majoritar în ziua în care au murit și s-au ridicat la Cer, nu în ziua în care s-au născut. Strămoșii noștri vedeau moartea drept o sărbătoare.
Cum aceasta ne-frică de moarte a ajuns a fi catalogată drept semn de nebunie, nu reușesc să îmi explic.
Suntem oameni si, prin urmare, nu suntem veșnici. Însă ne e greu să ne împacăm cu ideea, mai ales acum, când cu ajutorul multor „renovări” și servicii de „conservare” pare că putem păcăli, estetic vorbind, timpul care trece. Însă nu la nesfârșit.
Uitându-mă în jur și observând relația oamenilor cu moartea, nu am putut să trec cu vedere relația lor cu viața.
Nu vorbesc aici despre dependenții de adrenalină, despre iresponsabili teribiliști care au senzația că pot sfida moartea la nesfârșit. Ci despre oameni normali.
Oamenii normali care nu au înțeles că ei ar trebui să își stăpânească sentimentele și nu invers.
Oamenii care ar fi trebuit să știe că sub imperiul fricii viața nu mai e viață. Că frica viscerală care ne este impusa și indusă prin toate mijloacele cu putință nu ne face mai puternici, mai rezistenți, mai sănătoși. Frica nu ne face mai precauți și mai înțelepți, ci ne face manevrabili, șantajabili, manipulabili, ilogici și absolut incapabil i de a actiona si reacționa rațional. Frica îmbolnăvește într-un mod prin care nimic altceva nu o face.
Ce nu par să înțeleagă mulți dintre contemporanii mei este că însăși frica de moarte le scurtează semnificativ viața.
Goana lor bezmetică pentru evitarea și întârzierea morții pare sa fie ca acea cursă în cerc, în care fugi, disperat să nu te ajungă dușmanul din urmă și sfârșești prin a da peste el exact în fața ta.
Departe de mine ideea diseminarii nesăbuinței ca mod de viată aplaudat.
Nu militez pentru niciun fel de excese sau extremmist.
Însă militez pentru rațiune.
Iar rațiunea îmi spune că prin frică nu ne punem la adăpost de absolut nimic.
Nu vă temeți, oameni buni.
Nu vă temeți să gândiți singuri și nu în limitele țarcului în care vi se cere să existați și acționați.
Nu vă temeți să gândiți în alt mod decât cel în care vi se impune să o faceți.
Nu vă ➕emeți!