Am fost întrebat de mai multe ori ce simte un polițist atunci când este direcționat să cerceteze un astfel de accident. Cum reușește să treacă peste moment?
La început nu simți nimic. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Stresul că trebuia să ridic corect fiecare urmă, să măsor fiecare ciob, să încadrez corect toate detaliile așa cum, la rece, învățasem în școală pe un manechin întins pe platoul poligonului auto, m-au făcut ca, la primul accident mortal, să ignor aproape complet că sub folie se află o persoană. Totul, până când măsurătorile te duc către cadavru.
De oriunde vei începe să întinzi ruleta, inevitabil vei ajunge și aici, lângă folia de aluminiu. Acolo, unde asfaltul încins de razele soarelui face ca mirosul sângelui, deja uscat în bitum, să se simtă multă vreme impregnat în uniformă.
Abia seara, târziu, când ajungi acasă, începi le pui cap la cap și să realizezi că, dacă ar fi luat în calcul o regulă elementară, dacă nu ar fi ignorat un indicator sau dacă ar fi întors capul să se asigure înainte, niciuna dintre stările care te cuprind după, nu ar mai existat.
Da, cam asta simte un polițist
