Noi, cei de azi, ne-am născut în vreme de pace, iar voi, copii și nepoții noștri, v-ați născut în vreme de pace și de oarecare prosperitate și de jumătate iluzie, jumătate trăire efectivă a libertății.
Dar bunicul meu din partea tatălui a fost la război cu rușii. A stat acolo prizonier mai mult de trei ani, inclusiv câteva luni după finalul războiului. Când a ajuns acasă, a găsit-o pe bunica mea arestată pentru o crosnie de lemne culese din pădure. Și copii rămași în viață plini de păduchi. Alți cinci muriseră deja, de foame.
Iar bunica mea din partea mamei s-a încălzit o săptămână cu lemnul din casa pusă pe foc bucată cu bucată. Iernile acelea au fost cumplite, iar verile din ‘46 și ‘47, foarte calde și secetoase. A fost foamete, boală, sărăcie.
Cu toate acestea, a fost tatăl meu în ‘49 și a fost mama mea în ‘50. Și am fost eu în ‘70.
Și am fost toți cei de azi, rezultat al vieții de chin al acelor oameni.
Avem marele noroc de a-i fi avut pe ei atunci, deciși să vină acasă, hotărâți să rămână în viață, convinși că războiul nu mai trebuie să se repete. Și visând mereu la libertate și democrație, în credință și în sânul familiei, alături de neamul lor.
Să nu uităm asta.
Să îi învățam pe copiii și nepoții noștri asta. Lumea nu s-a născut ieri. Războiul nu e un joc pe calculator. Tirania nu se instalează mâine – vine cu sărăcie, foametea, frigul, setea, frica, “nevoia” de salvator și de dușman. Vine pe măsura construirii “necesității” de a vă alege tabăra în care să supraviețuiți.
Vestea rea este că, la fel ca și bunicii mei, nu alegem noi, aleg alții pentru noi. Cu excepția cazului în care devenim conștienți vă suntem mulți și chiar putem face noi alegeri în cunoștință de cauză.
Hai Liberare!
