29 februarie 2020: “Mă gândesc acum la ce-am făcut în ultimii 10 ani, de la borna 40, la borna 50. Probabil că puțin, mult mai puțin decât se aștepta de la mine.
Am avut odată, pe la 16 ani, niște adidași fake, cu două linii paralele în loc de trei, așa cum se fabricau atunci. Am dat 88 de lei pe ei. Bani adunați timp de vreo 6 luni. M-am dus țanțoș la o nuntă, “asortând” adidașii albi la pantaloni cadrilați de împrumut și la o bluză verde atât de bufantă încât, când întindeam mâinile în lateral, arătam ca o pisică de mare. În primele 15 minute, talpa pantofului stâng s-a desprins. Până am ajuns acasă, m-am umplut de toată disperarea. Am încercat să lipesc nemernica de talpă cu aracet. Evident, nu a mers. Într-un târziu, a venit taică-meu acasă, că nu știa de mine. A găsit, nu știu cum, niște prenadez. A lipit talpa suficient de bine încât să mă întorc la nuntă. Evident, nu am cucerit pe nimeni la nuntă, dar am avut încălțări noi în noaptea aia.
A doua zi după chestia cu nunta, am plecat la școală, la internat. Minunații adidași au cedat iar. M-am plimbat cu talpa flencănind încă vreo 3 săptămâni, până când ai mei mi-au găsit ceva fifth hand (second hand era prea mult spus). De-abia în toamnă mi-am luat încălțări noi. Vara aceea a fost relativ bună pentru meseria de zidar a lui taică-meu. Dar nu și pentru măndria si visele mele de cuceriri feminine. Culmea e că tocmai ce luasem primul pe liceu treapta… Nu am mai reușit niciodată să găsesc lipiciul bun pentru a salva minunații adidași.
Am cam același sentiment acum. M-am străduit în ultimii ani. Am făcut multe, am pățit multe. Nu mi-e clar, însă, dacă am găsit lipiciul eficient pentru lumea mea, a celor care depind de mine sau se uită din când în când la mine și la ceea ce fac, scriu sau zic.
Lumea în care trăim are, totuși, o tendință încrâncenată de separare, de dezintegrare, mergând în pas alergător către haos. Lumea în care trăim involuează. Nu mai visează la călătoria la stele, ci la “trăirea” clipei (carpe diem).
Priviti ce spunea, cândva, Benjamin Franklin, și poate realizați că ne-am întors în timp la începuturile capitalismului, când sclavia era ceva justficabil conform moralei feudale:
“Zgomotul ciocanului tău pe nicovală, auzit de cel ce te creditează la 5 dimineața și la 8 seara, îl face mulțumit vreme de 6 luni. Dar dacă te vede jucând biliard sau îți aude vocea la cârciumă, la ceasul când ar trebui să muncești, îți va aduce aminte de datorie a doua zi și îți va cere imperios banii înainte ca tu să îi poți restitui. […] Cine pierde în fiecare zi timpul preț de o centimă pierde așadar privilegiul de a avea 100 de lire pe an”.
Trăim, așadar, clipa care îl va îmbogăți pe creditor (cel care nu are altceva de făcut decât să umble prin baruri, ca să vadă cine chiulește, pentru a fi distrus a doua zi) cu o centimă pe zi. Înmulțită cu 8 miliarde, centima se face munte. Între timp, ne dezlipim de ai noștri și de istoria și de idealurile noastre. Noua busolă morală este prețul în bani.
Am uitat ce am făcut și visat acum zece ani. Nu mai avem nicio idee despre ce vrem sau visăm să facem peste 10. Ca orice iobag, ne concentrăm pe clipa generatoare de centimă pentru creditori.
Am uitat să fim lipici. Am uitat ce lipici e eficient.
În ce mă privește, însă, aș face la fel cum am făcut în ultimii 10 ani. Mi-aș lua, totuși, din timp, niște lipici un pic mai trainic decât aracetul. Ca prenadezul găsit de taică-meu.”
