Am participat ieri, în Washington, la o dezbatere pe politici publice de fiscalitate organizată de organizația non-guvernamentală American for tax Reform, condusă de Grover G. Norquist. La dezbatare au fost prezente și delegații din alte 6 state membre ale UE.
Printre altele, am reținut că 7 state ale federației americane nu au deloc un impozit pe profit sau pe dividende (income/dividend tax). În această categorie, Texas și Florida sunt cele mai dezvoltate și dezirabile (companiile își mută afacerile acolo, din motive de optimizare fiscală). Și Nevada este în această categorie, ceea ce este foarte interesant din perspectiva faptului că acolo, la Las Vegas, este capitala mondială a jocurilor de noroc și a divertismentului. Există, de asemenea, 13 state cu un impozit unic, fix, care nu depășește 6%. Restul statelor federației au impozite progresive. Cel mai mare (și mai evitat) impozit pe profit este în California (13,3%). Al doilea cel mai mare este în New York (10,9%).
Exsită, de asemenea, taxe pe vânzări (ceva similar tva – ului), stabilite de fiecare stat membru, dar această taxă nu depășește 6%.
Întrucât politica fiscală este în competența exclusivă a statelor membre ale federației, există o competiție acerbă între ele pentru a atrage investiții, capital și forță de muncă înalt calificată. Potrivit lui Grover G. Norquist, competiția fiscală între state este necesară pentru a se putea obține cea mai bună administrație de stat la cele mai mici costuri, adică la cele mai mici taxe.
Pentru o asemenea filosofie, cetățenii europeni trebuie să înțeleagă faptul că taxele, impozitele și contribuțiile lor sociale sunt costuri ale funcționării statului, costuri care ne dau dreptul să pretindem de la stat serviciile sociale, solidaritatea socială și sarcinile esențiale pe care statul și le asumă și pe care noi le „achiziționăm” de fiecare dată când achităm taxe, impozite și contribuții sociale.
Noi, contribuabilii, avem, mai ales, dreptul la transparența cheltuirii banilor publici și la asumarea responsabilității financiare pentru efectuarea lor (accountability).
Că să putem învăța din exemple, să luăm câteva:
-nu știm cum au fost angajate și cheltuite cele 78 de miliarde de euro pe achizițiile ne-transaparente de seruri experimentale de „imunizare” și manipulare genetică; mai ales, nu știm ce anume și în ce condiții de potențiale conflicte de interese au negociat pe sms Bourla, patronul Pfizer, cu von der Leyen, „patroana” birocrației de la Bruxelles care caută acum cu disperare metode de a rămâne, stabil, la cârma Titanicului european; nu știm pentru că acele sms – uri au fost secretizate și, ulterior, șterse;
-nu știm ce conține contractul cu Pfizer pentru ca măcar teoretic să ne putem apăra de acțiunea în justiție pentru „daune” de 550 de milioane de euro formulată de Pfizer contra României pentru 28 de milioane de doze de minunat ser, care a devenit complet inutil între timp;
-nu știm nici ce conține programul de finanțare a statelor membre pentru a ieși din insolvența cauzată de politicile de sănătate publică din plandemie, program cifrat înițial, la 750 de miliarde de euro; nu știm nici de ce și cum anume s-a majorat, pentru a fi incluși în acest program bani pentru energia verde și bani pentru susținerea financiară a războiului din Ucraina; știm doar că se numește, pompos, program de redresare și reziliență, amendat cu și mai penibil denumitul Repower Europe;
-nu știm cum a fost posibil să se fure un miliard de euro în afacerea cu serul alocat României, prin „negocierea” la sânge, dar secretă, făcută de Iohannis (un tip foarte abil și priceput la negocieri, de altfel – se vede clar că, având pe masă dosarele de la DNA ale șefilor pesede – penele, i-a forțat să intre în cea mai penibilă alianță politică posibilă); nu știm nici unde sunt banii pe izolete măști, teste de scuipat în școli;
-nu știm nici cum a fost posibil ca, timp de 20 de ani de după privatizare, să se tot achite „despăbubiri” de zeci de miliarde investitorilor de trapa OMV, Enel, Noble Ventures, frații Awdi (Rodipet) etc., acum existând riscul ca, în dosarul Gabriel Resources, să achităm „depăbubiri” de 2 – 6 miliarde de dolari; nu știm nici măcar cum se desemnează avocații României care au obiceiul de a pierde mereu aceste procese, plus interesantul tupeu de a fi, în paralel și, uneori, în același timp, avocați ai statului și avocați contra statului;
-nu știm cum de este posibil ca UE să își fi angajat o armada de 60 de mii de birocrați care consumă anual între 13 și 15 miliarde de euro pe salarii și alte privilegii (chirii, transport și hoteluri de lux, pensii speciale), ceea ce reprezintă 1% din totalul PIB-ului cumulat al UE;
-nu știm cum de este posibil ca, în condițiile în care deține cea mai mare și, aparent, cea mai sofisticată birocrație din lume, UE să (sub)contracteze cu experți, consultanți, oengeuri militante și colaboratori externi o porțiune enormă, esențială, din sarcinile supra-statului bruxellez, cu consecința aruncării pe fereastră a altor miliarde de euro anual; ca să vedeți absurdul, trebuie să reamintesc că, de exemplu, politica de sănătate publică în plandemie a fost făcută de McKinsey, care a scris și politicile bugetare pentru Franța din acea perioadă, iar politicile publice în domeniul „verde” al ecologiei ipocrite, de laborator, au fost scrise de KPMG sau de PriceWaterhouseCoopers; toate aceste companii de consultanță se pun, ulterior, la celălalt capăt ale mesei, de unde facturează zeci de miliarde corporațiilor, pentru optimizare fiscală sau, după caz, colectare de beneficii, rente și privilegii din postura de adevărați destinatari ai politicilor verzi – omul de rând doar plătește, el nu are niciun beneficiu sanitar sau ecologic din aceste politici.
*Notă: reamintesc că SUA par a sta chiar mai rău decât UE. Birocrația federală și (sub)contractanții de stat cheltuie anual 7 trilioane de dolari.
Ce a spus ieri acest Grover Norquist este, evident, valabil și pentru UE și pentru România.
Acest aparat birocratic, acest uriaș păienjeniș de oengeuri și de (sub)contractanți vor consuma, ca niște termite, tot ceea ce li se pune pe masă. Vor fi mereu hămesiți și, deci, vor pretinde mereu mai mulți bani, pe care statele îi vor obține de la noi, din continui majorări de taxe (asezonate, la intervale scurte, de „tipărirea” și aruncarea din elicopter de bani suplimentari, care ne evaporă și ne erodează nouă veniturile din muncă și din activități independente).
De aceea, este absolut esențial ca această birocrație, iar nu altceva, să fie protejată prin stabilitate.
Disperata căutare a stabilității nu este pentru cetățean și nici pentru democrație și libertate. Este pentru ei, pentru birocrați. Este pentru toată pletora de consultanți, lobby-iști și oengeuri militante din jurul lor. Este pentru acest real stat paralel, cu accente sovietice, care a parazitat societatea.
Stabilitatea înseamnă nimic altceva decât menținerea în viață și dezvoltarea nenaturală a acestui simbiot malefic.
Nu ne putem permite o asemenea „stabilitate”. Uniunea Europeană trebuie reconstruită. Nu le-ar prinde rău celor din apendicele birocratic al UE experimentarea teoriei care le-a plăcut atât de mult, teorie emisă și susținută la Forumul Economic Mondial de la Davos. Built back better. Demolează și reconstruiește, pentru a obține ceva mai bun.
P.S.: Am fost ieri și la o ședință, în același format, cu Atlantic Council, un ong pe care și-l pun la butonieră toți diplomații securistoizi români. Revin mai târziu cu detalii, dar acum rețineți un nou cuvânt utilizat în cercurile conservatoare americane și britanice: quingo. Adică, prescurtarea de la quasi-non-guvernamental organization. Adică, un oenge care nu este decât aparent privat, în realitate el fiind organizat, finanțat și impus de stat, peste tot unde este nevoie de soft power (un substitut lingvistic pentru imperialism cultural și juridic). Un astfel de quingo este chiar Atlantic Council. Este, categoric, ceva constituit și impus lumii de către serviciile secrete americane. La fel cum sunt US AID, Transparency International, Camera de Comerț Româno – Americană etc. Tot quingo sunt și fundațiile lui Soros, ale Bill Gates și ale familiei Clinton, care numai aparent sunt private, căci în realitate sunt ghidonate de statul american.
Hai Liberare, să nu uităm.
