Cel mai ușor este de pe margine. Și, dacă se poate, din turmă, ne spunea, la un moment dat, în școală, un comandant de pluton, atunci când se întâmpla să întoarcem privirile după vreun chip angelic, nimerit întâmplător prin preajmă.
Din anonimat este cel mai ușor să strigi în gura mare, să denigrezi, să admiri. Ca la fotbal. Ați văzut, fiecare știe mai bine decât jucătorul cam ce ar fi trebuit să facă acesta.
Aspectul este cât se poate de evident, mai ales atunci când citești comentariile unui text publicat online. Autorul este judecat, întins pe un adevărat pat al lui Procust de publicul care știe mereu mai bine despre ce e vorba, nu are îndoieli, în plus, cunoaște nu doar subiectul, ci și dedesubturile conspiraționiste ale acestuia. Lui nu poți să i te opui în vreun fel, pentru că este atât de convins că nu se poate înșela încât nici nu te ascultă.
Dar nu vorbim doar de spectacol, ori de media, pentru că acolo reacțiile sunt mai degrabă viscerale și de cele mai multe ori nevinovate, ci de viața reală, de cotidian, unde cel mai greu este să-ți accepți propria slăbiciune, neputința, incapacitatea de a performa. Atunci intervin scuzele, care sunt mult mai la îndemână.
Aș fi făcut, dar nu am avut mijloacele necesare, timpul, oamenii, conjunctura și lista ar putea continua la infinit. Mereu însă e vorba doar de factori externi, niciodată de asumare. Acel dușman pe care Umberto Eco credea că, dacă nu-l avem, îl inventăm, doar că să avem pe cine învinui.
Acest lucru este ușor de observat în cazul unui elev care, atunci când obține nota maximă, spune cu mândrie: Am luat zece! Când ratează, formula este diferită: Mi-a dat 4!, atribuindu-și cu ușurință și normalitate succesul, dar transferând cu aceeași ușurință eșecul pe seama celui care a pus nota.
Aceste mecanisme de ameliorare a disonanțelor cognitive, prezente indiferent de vârstă și poziție socială, funcționează de minune pentru propria minte, pentru publicul din proximitate, chiar și pentru urmași. Dar ele sunt cât se poate de păguboase, mai ales pentru instituții, pentru echipele pe care se întâmplă să le conduci, pentru beneficiarii serviciilor tale etc.
Să invoci mereu scuze pentru neputințe, să nu-ți asumi propria nepricepere, să cauți mereu în altă parte vinovați sunt aspecte care compun un peisaj trist. Aveam să înțeleg acest lucru cu mulți ani în urmă, atunci când am îndrăznit să laud performanțele unui coleg în fața altora.
Răspunsurile au început să curgă: A, X a făcut, dar a avut mult timp pentru asta. A avut posibilități, tehnică bună. A găsit un subiect mare, ori poate totul a ținut de noroc. Dacă eram noi în situația lui…, au continuat vocile, mimând o superioritate amară. Atunci m-am mirat de ușurința cu care i se găseau colegului scuze pentru succes. Nu ar fi fost mai simplu să i se recunoască meritele?
E drept, nu m-am priceput niciodată la oameni. Oricât aș fi încercat să citesc, să înțeleg, să deslușesc mecanismele prin care reacționează, simt, percep, totul pare să fie în zadar și să scape din ce în ce mai mult logicii mele de a vedea lucrurile. Există, de exemplu, oameni extraordinari. Buni profesioniști, cu lecturi, cu maniere, onești.
Poate tocmai de asta îi vedem atât de rar în primele rânduri. În timp ce-și trăiesc cu resemnare propriile îndoieli, întrebându-se dacă au cu adevărat ceva de spus, locul de la tribună este ocupat de cei care, din contră, sunt obraznici, lipsiți de substanță, de maniere, ba chiar ar putea trece, în anumite cercuri, drept grobieni.
Aceștia însă nu par să-și fi pus vreodată întrebări serioase. Ei știu că li se cuvinte. Că merită. Sunt vocali, siguri pe ei, hotărâți și, mai ales, maeștri în a inventa scuze pentru orice situație. Ba chiar și pentru succesul altora.
Desigur, uneori și ei se consideră nedreptățiți, crunt loviți de vreun sistem sau altul, lăsați fără sprijin în calea intemperiilor, bătuți de soartă, mai ales atunci când uită, pentru o clipă, ce mecanism i-a propulsat în lumina reflectoarelor.
De obicei însă se învârt în cerc, fără a vedea soluții, se lamentează în permanență, descoperă în factori externi adevărate obstacole în calea succesului și, probabil, adorm liniștiți.
*Articol semnat de Locotenent-colonel Dan Constantin Mireanu.
