În fiecare an, în sâmbăta de dinaintea Duminicii Lăsatului Sec de Carne, numită „Moșii de iarnă”, se pomenesc toți cei adormiți din neamurile noastre, moșii și strămoșii noștri.
Când trece Omul la cele veşnice, în lumea de dincolo, sufletul lui merge la judecată. Această judecată se numeşte judecata particulară. Prin această judecată particulară, se cercetează starea în care iese omul din viața pământească și dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile necurate la chinuri. Dacă un creștin, fiu al Bisericii lui Hristos, a fost găsit vrednic de chinuri și de pedeapsă, la judecata particulară mai are o portiță de scăpare prin mijlocirea celor vii, care se roagă pentru sufletul lor.
Slujbele și rugăciunile pe care Biserica a rânduit pentru cei răposați, se numește parastas. Creștinii ortodocși ii pomenesc pe cei răposați la trei zile după moarte, la nouă zile, la 40 de zile, la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la un an, apoi în fiecare an în ziua morții, până la împlinirea a șapte ani de la moarte. Biserica a rânduit și zile de pomenire generală a morților. Ziua săptămânii consacrată pomenirii celor răposați este sâmbăta. Practica are la bază credința că sâmbăta, Iisus Hristos a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul s-a pogorât la iad pentru a dezlega și scoate de acolo pe cei adormiți înainte de venirea Sa.
Dintre sâmbetele unui an bisericesc, trei sunt rânduite special pomenirii generale a morilor: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne, sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh și prima sâmbătă din luna noiembrie. Aceste sâmbete se numesc și Moși, prima de iarnă, a doua de vară, iar a treia de toamnă, fiindcă în ele pomenim pe moșii și strămoșii noștri, pe toți cei răposați din neamurile noastre. Pomenirea din sâmbăta lăsatului de sec de carne se face pentru că ea precede Duminica în care se vorbește de judecata cea din urmă, rugându-l pe Dumnezeu să fie milostiv și cu cei răposați ai noștri La slujba de parastas se folosește coliva, pâine sub formă de colac sau prescură și vin. Coliva este simbol al trupului celui răposat, iar legănarea și tinerea de colivă în timpul cântării „Veșnica pomenire” este expresia legăturii și comuniunii sufletești cu cei decedați pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu, pentru că bobul de grâu este dat de Iisus Hristos și de Sfinții Apostoli ca simbol al învierii morților. După cum grâul, pentru ca să încolțească, să crească și să aducă roade, se seamănă mai întâi sub brazda de pământ ca să putrezească, tot așa și trupul omului se îngroapă în pământ ca să putrezească și după aceea să învieze în nestricăciune.
Dulciurile și ingredientele cu care se amestecă grâul simbolizează virtuțile celui răposat și ale sfinților pe care noi îi invocam în rugăciune și lângă care dorim să ajungă cei răposați. Pâinea, colacul sau prescura, fiind făcute tot din grâu, au, în general, aceleași simboluri. Vinul se varsă cruciș peste mormânt, pe locul unde se săvârșește parastasul și peste colivă. Cunoscând cele spune până aici, să ne rugăm cu încredere și speranță, că Bunul Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre şi îi va odihni în pace pe cei răposaţi (adormiţi) ai noştri, în nădejdea Învierii. Amin!
Veșnica lor pomenire!
