Pe data de 13 septembrie, românii sărbătoresc Ziua Pompierilor, dată ce coincide cu aniversarea Bătăliei din Dealul Spirii. La 13 septembrie 1848 pompierii militari români, prin compania condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, au scris o importantă pagină de istorie naţională, această dată rămânând în memoria colectivă a poporului român drept simbol al uneia dintre cele mai respectate instituții ale țării.
În data de 10 septembrie 1848 armata otomană, cu un efectiv de peste 20.000 de oameni, organizaţi şi dotaţi cu tot ce era necesar pentru luptă, a ajuns pe câmpul Cotrocenilor, de lângă Bucureşti. În acesată situaţie, locotenenţa domnească a hotărât să renunţe la împotrivirea armată şi a ordonat unităţilor din Bucureşti să fie gata la chemarea colonelului Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 infanterie şi şeful garnizoanei, să se deplaseze la cazarma din Dealul Spirii, unde urmau să prezinte onorul trupelor otomane.
În ziua de 13 septembrie, pe la orele amiezei, oastea otomană de la Cotroceni s-a fracţionat în trei coloane, îndreptându-se spre centrul Bucureştiului. Una din coloane, în frunte cu Kerim Paşa, a pornit spre cazarma infanteriei din Dealul Spirii. Unităţile Române – aproape 800 de ostaşi aşteptau, rânduiţi în vederea solemnităţii, completarea efectivelor cu cele ale Companiei de pompieri, ce se găseau în localul Agiei, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu.
Plecarea companiei din cazarmă s-a făcut cu întârziere, deoarece militarii lăsaţi pentru paza localului şi a materialelor cereau cu insistenţă să meargă şi ei în Dealul Spirii: „luaţi-ne şi pe noi, solicitau ei, nu ne lăsaţi ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo în Dealul Spirii va fi vreun război, vrem să murim cu fraţii noştri”.
De la ora 15:00, infanteriştii – care aşteptau cu nerăbdare sosirea pompierilor – au văzut venind spre ei o mulţime de oameni care au început să strige să li se dea arme, anunţând că oastea otomană a intrat în Bucureşti. La scurt timp îşi fac apariţia şi turcii. Se dă onorul rece, protocolar, Kerim Paşa, comandantul coloanei turceşti, ceru colonelului Golescu să predea cazarma , iar militarii să depună armele. Comandantul român respinge ambele cereri, răspunzând că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi mai mulţumit este în acest caz, decât să se vadă dezarmat”
Iritat de atitudinea comandantului garnizoanei, Kerim Paşa şi-a continuat drumul spre centrul oraşului. La câteva sute de paşi de cazarmă, coloana otomană s-a întâlnit cu compania de pompieri, care grăbită venea spre cazarmă, unde-i era locul dinainte stabilit. Deşi Kerim Paşa a încercat să-i oprească făcându-le semn să se întoarcă, pompierii şi-au continuat drumul făcându-şi loc prin mijlocul coloanei otomane.
Mai rămăsese o mică distanţă până la poarta cazărmii unde urma să ajungă compania de pompieri, când în flancul stâng al acesteia se produse o busculadă. În acel moment după cum istoriseşte maiorul D. Papazoglu, martor al evenimentului, „un ofiţer turc, în învălmăşeala iscată în primele momente ale întâlnirii unităţilor otomane cu pompierii, a lovit cu sabia pe sublocotenentul Dincă Bălşan. Acesta a răspuns cu focuri de armă. Unul din gloanţe l-a lovit mortal pe ofiţerul turc care –l bruscase”. Acesta a fost semnalul dezlănţuirii luptei dintre ostaşii români şi trupele turceşti. Deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă şi lovind fără cruţare inamicul care, în pofida superiorităţii numerice, a fost cuprins de panică. Otomanii au reuşit să pună în poziţie de tragere două piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor. Căpitanul Pavel Zăgănescu prezintă astfel acest moment: „Mitralia însă ne prăpădea. Începură soldaţii a se culca la pământ, când se descărcară tunurile şi disperaţi strigară cu toţi: Pe tunuri copii, că ne prăpădesc! Deodată alergară cu toţii. Tunurile erau pline şi li se punea foc în acel moment. Soldaţii mei dădură năvală, le smuciră o dată în loc şi le întoarse cu greu către turci. Pocniră deodată şi stinseră mulţime de vrăjmaşi. Aceasta fu prada cea mai mare.”
După o luptă îndârjită, în care pompierii s-au bătut cu vitejie, fiind sprijiniţi cu foc din curtea cazărmii, cordonul duşman care se strânsese în jurul pompierilor a fost rupt, permiţând acestora să intre în grupuri în cazarmă.
Văzând că nu pot înfrânge rezistenţa garnizoanei turcii au propus ca ostaşii români să înceteze lupta şi să depună armele, garantându-li-se în schimb libera ieşire din cazarmă. Dar abia a apucat unul din ofiţerii regimentului să dea comanda de marş celor că un potop de gloanţe ucigătoare a pornit din rândurile coloanei turceşti călcându-şi astfel cuvântul. O parte din soldaţi nu au vrut să depună armele şi s-au refugiat printr-o ieşire lăturalnică ajungând în tabăra generalului Magheru, printre care şi mulţi pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălşan.
Pompierii au dovedit pe timpul luptei din Dealul Spirii vitejie, curaj şi dibăcie în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă şi spirit de sacrificiu în inegala confruntare cu trupele otomane covârşitoare.
Primul Parlament al României, apreciind sacrificiul eroilor de la 13 septembrie, curajul şi patriotismul pompierilor militari, acorda în anul 1860 participanţilor la eroicul act pensii pe viaţă şi prima medalie românească: PRO VIRTUTE MILITARI.
În bogata carte a tradiţiilor de luptă ale pompierilor militari români s-au înscris şi alte glorioase pagini: pe timpul Razboiului de Independenţă, când ostaşii pompieri constituiţi în baterii de artilerie teritorială sau în coloane de transport muniţii au contribuit la recâştigarea suveranităţii României; în momentele de cumpănă ale făuririi Statului naţional unitar român de la 1 Decembrie 1918 când, la retragerea armatei române în Moldova, corpul pompierilor a rămas în teritoriul vremelnic ocupat de inamic, îndeplinind în grele condiţii misiunea de apărare a vieţii oamenilor şi bunurilor împotriva incendiilor; pe timpul celui de-al doilea Razboi mondial, companiile de pompieri au intervenit eroic pentru stingerea incendiilor declanşate de bombardamentele inamice, atât în Valea Prahovei, cât şi în Bucuresti sau alte localităţi ale ţării.
În confruntarea cu incendii devastatoare ori cu alte calamităţi, pompierii au făcut de multe ori dovada sacrificiului suprem, periclitându-şi viaţa pentru a o apăra pe cea a semenilor.
Sursa: R3media
