Modernitatea în literatură a constat în încrederea pe care scriitorul o arată cititorului. Scriitorul modern crede că are un cititor deștept capabil să descifreze sensurile metaforelor sale și chiar să îmbogățească înțelegerea prin experiența sa. Cititorul este parte din operă, este părtaș cu scriitorul – aceasta este convingerea modernului.
Elitismul intelectual este practicat și de Hristos. Mîntuitorul vorbește în pilde pentru că știe: cei care au de înțeles vor înțelege. „Cine are urechi de auzit, să audă”, o zice Hristos. Deci, nu se adresează tuturor, ci doar celor capabili să descifreze sensul cuvintelor.
Astăzi asistăm la căderea modernității. Școala cu care am fost obișnuiți se stinge și în locul ei se instaurează o eră pe care aș numi-o „era cuvintelor scurte”. Acest lucru înseamnă că interpretarea dispare din perspectiva gîndirii, totul fiind redus la sensul scurt al cuvintelor. De aceea auzim tot mai des reproșuri de genul: să nu generalizăm, ziceți mai clar ce ați vrut să spuneți.
Replicile ajung să semene mai mult cu un proces de judecată și aproape deloc cu o discuție liberă și prietenească. Nimeni nu mai admite că anumite afirmații sînt făcute pentru a fi verificate de timp. Oamenii se bat în cuvinte, se jignesc, se laudă, apoi se despart, uitînd cu totul de adevăr.
Această degradare a discursului, cu efecte în școală și literatură, a fost provocată și de noile legi care ne condamnă pentru cuvinte.
Așa-zisa corectitudine politică nu ne poate face mai buni, dar cu siguranță ne face mai proști.
Eu cred în continuare în inteligența, cultura și bunătatea cititorilor mei și refuz cu încăpățînare să mă prostesc de dragul proștilor.
