În contextul dezvoltării fără precedent a sistemelor de Inteligență Artificială, oamenii trebuie să învețe mai mult decât până acum, pentru a se putea adapta mai ușor unui viitor extrem de volatil, spune profesorul Mircea Miclea. Cum să învățăm noi, adulții, singuri mai mult? Și cu ce rezultat? Singurul ministru din istorie care a demisionat după ce Guvernul nu a acordat Educației bugetul promis la preluarea mandatului, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească și cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Miclea a dat răspunsul la toate aceste întrebări în cadrul unei conferințe susținute la Reșița.
„Ne trebuie mai multă învățare și această «mai multă învățare» înseamnă că trebuie să avem trei atitudini care ne pot oferi șansa să facem față unui viitor greu de prezis. Mă refer la învățarea pe care noi trebuie să o avem, ca adulți, nu la învățarea pe care o facem în școală, la copii. Noi, ca oameni, ca adulți care trebuie să ne pregătim pentru viitorul care vine peste noi. Ce fel de atitudini ne favorizează o adaptare mai bună la un astfel de viitor greu de prezis? Sunt, după părerea mea, trei atitudini care trebuie luate în seamă”, a declarat Mircea Miclea pe 26 mai 2023, în cadrul conferinței „Cum gândim propria noastră educație pentru lumea de mâine”. Discursul eveniment susținut de reputatul psiholog și cercetător a deschis o serie de conferințe cu acces gratuit pentru public, organizate de Primăria Reșița și Grupul pentru Management și Mediere Culturală.
Răspunsul parțial al lui Mircea Miclea:
„Această conferință se referă la cum să gândim educația noastră de mâine. Astăzi nu mă voi referi la educația din preuniversitar sau din universitar. O să mă refer la educația adulților, la educația noastră, ca oameni. Premisele de la care o să pornesc sunt cele pe care e ușor să le înțelegem cu toții: trăim într-o lume din ce în ce mai impredictibilă. Am fost martori recenți la aceste impredictibilități: n-am putut prezice nici noi, nici altcineva criza economică din 2008-2009, n-am putut prezice pandemia, n-am putut prezice războiul din Ucraina, n-am putut prezice că o să apară ChatGPT-ul, nimic, nimic esențial.
Altfel spus, cum spunea Nicholas Taleb în cartea «Lebăda neagră», apar tot felul de «lebede negre» mult mai frecvent decât înainte. Adică tot felul de evenimente care sunt rare statistic, dar care sunt cu consecințe foarte mari. Și asta face ca viitorul să fie extrem de impredictibil, cum spunea și Taleb. Practic, pentru peste 10 ani, toate predicțiile aproape că sunt echivalente cu a da cu banul. Ori dai cu banul despre ce se va întâmpla peste 10 ani, ori tot pui la cale tot felul de statistici ca să faci predicția, atât de volatil este mediul.
Deci, problema e așa: Oare cum să ne educăm azi ca să facem față unui viitor pe care nu-l putem bănui? Aici e marea problemă. Pentru că înainte, viitorul putea fi bănuit, putea fi prezis. Lumea se mișca mai încet. Anii ’70, de exemplu, erau anii de aur ai strategiilor corporatiste. Orice corporație considera că trebuie să aibă un plan strategic pe 5-10 ani și era foarte eficient să ai un astfel de plan strategic, pentru că lumea era stabilă. Când lumea devine din ce în ce mai volatilă, planurile strategice sunt din ce în ce mai puțin eficiente. Deci problema cea mare este cum să ne pregătim noi azi pentru un viitor pe care nu-l cunoaștem? Mai mult decât atât, cum să învățăm, ce să învățăm în condițiile în care, practic, o mare parte din informații și în învățare pot fi preluate de sisteme de inteligență artificială?
Ați văzut cu toții valurile pe care le-a iscat apariția Chat GPT-ului și în tot acest context, întrucât este foarte multă informație pe net și apare Chat GPT, lumea începe să gândească ceva în genul acesta: de ce să mai învățăm, din moment ce totul e, ca să citez limba de lemn, «la un click distanță»? N-are rost să mai punem în capul nostru ceea ce oricum putem accesa foarte rapid, nu? De ce să mai învățăm când inteligența artificială oricum știe mai multe lucruri și va ști mai multe lucruri decât știm noi? De ce să mai învățăm, ce să facem atunci, nu?
Răspunsul meu la această întrebare – ce e de făcut în aceste condiții ale unui viitor din ce în ce mai volatil, mai greu predictibil – este că nu ne trebuie mai puțină învățare, chiar dacă o să fie sistemele astea de inteligență artificială. Ne trebuie mai multă învățare. Da, o să nuanțez acest răspuns. Ne trebuie mai multă învățare și această «mai multă învățare» înseamnă că trebuie să avem trei atitudini care ne pot oferi șansa să facem față unui viitor greu de prezis. Mă refer la învățarea pe care noi trebuie să o avem, ca adulți, nu la învățarea pe care o facem în școală, la copii. Noi, ca oameni, ca adulți care trebuie să ne pregătim pentru viitorul care vine peste noi. Ce fel de atitudini ne favorizează o adaptare mai bună la un astfel de viitor greu de prezis?
Sunt, după părerea mea, trei atitudini care trebuie luate în seamă. Deci cu siguranță că trebuie să învățăm mai mult decât am învățat până acum.
I. Dar trebuie să învățăm întâi mai responsabil. Atunci când suntem în școală, inclusiv când suntem la universitate, nu suntem atât de responsabili pentru curriculumul nostru. Vine universitatea sau școala și ne spune: uite, acesta e curriculumul tău. Asta trebuie să înveți tu: lecția întâi, lecția doi, lecția trei. Și noi, 12 ani de zile, nu facem altceva decât să urmăm un curriculum stabilit de altcineva; nu suntem noi responsabili să ne stabilim curriculum. Și la facultate la fel: vine facultatea și spune: ăsta e curriculumul pe care trebuie să-l urmezi, astea sunt lecțiile pe care tu trebuie să le parcurgi până la finalul universității. N-avem, așadar, responsabilitatea curriculumului. Bun, dar universitatea se termină, școala se termină. Ce facem? Trebuie să devenim mai responsabili pentru a ne stabili propriul nostru curriculum. Subliniez încă o dată: să ne stabilim un curriculum, pentru că adesea noi confundăm informația cu învățarea. Noi credem că dacă avem acces la informație, noi o să și învățăm. Accesul la informație ne produce o formă foarte primitivă de învățare. Nu-i suficient să ai acces la informații. Informația ca atare nu este învățare. Informația ca atare poate să fie multe alte lucruri.
De exemplu, informația poate să fie divertisment. Stăm adesea pe tot felul de rețele și pe tot fel de link-uri de pe internet ca să ne distrăm. Sau informația poate să fie o evaziune. Adică, în loc să ne confruntăm cu adevăratele probleme pe care le avem de le rezolvat, noi evadăm uitându-ne la tot felul de clipuri pe care cineva le-a pus pe Youtube sau căutând tot felul de știri, sărind de la un link la un alt link. Asta ce este? O evaziune – o modalitate de a fugi de problemele fundamentale pe care noi trebuie să le înfruntăm. Ne ascundem într-un ocean de informație. Deci informația ca atare, chiar dacă este accesibilă, nu produce învățare; ea poate produce evaziune, ea poate produce distracție, divertisment, poate produce multe alte lucruri, poate produce și o minimă învățare. Dar informația ca atare nu e suficientă pentru ca să producă învățare.
Ne trebuie un curriculum. Asta ce înseamnă? Că fiecare dintre noi, din când în când, trebuie să ne stabilim un scop – ce vrem să învățăm, ce competență vrem să dobândim – și apoi să ne stabilim cum anume ne atingem acel scop. Adică ce fel de cunoștințe vom învăța, în ce ordine ca să ajungem la a ne atinge acest scop, Că altfel, noi nu învățăm. Adică, dacă vrem să învățăm o limbă străină, trebuie să stabilim un curriculum pentru a învăța limba străină, nimeni nu ne va stabili curriculum decât noi înșine. Noi trebuie să ne stabilim curriculum după ce devenim adulți.
Noi trebuie așadar să fim mai responsabili în a ne stabili curriculumul învățării noastre. Mai este o dimensiune a responsabilității: noi trebuie să ne stabilim furnizorii de educație. Pe piața de servicii de educație, de învățare sunt foarte mulți furnizori. Piața asta seamănă foarte mult cu un bazar, adică se vând de toate acolo: se vând și tot felul de chinezării ieftine care sclipesc, se vând și lucruri de bună calitate. Nu există un oficiu de protecție a consumatorului care spune: acesta este furnizorul bun de învățare, acesta nu este bun, nu prea este așa ceva. Așa că noi trebuie să fim responsabili să ne selectăm furnizorii de învățare. De la cine învățăm? De la un guru de pe net, de la cineva care e calificat, de la o vrăjitoare, de la cine învățăm? Nimeni nu ne spune, ca la școală: uite, de la acest profesor înveți, pentru că este mai competent, pentru că s-a pregătit pentru materia respectivă. Noi trebuie să ne selectăm cine sunt furnizorii de educație. Și vom vedea: poate că furnizorul de educație este, nu știu, un cântăreț de manele, poate că furnizorul de educație este un autor dintr-un roman, dar trebuie să fim responsabili ce furnizor de educație stabilim.
Și apoi tot noi suntem responsabili de ce metode de învățare utilizăm. Fiecare are metoda lui de a învăța. Cum învățăm noi, ca adulți? Învățăm mai bine pentru că ne implicăm într-un proiect sau învățăm mai bine pentru că memorăm sau învățăm mai bine pentru că ne apucăm să facem un fel de learning by doing? Noi decidem, noi trebuie să ne gândim foarte clar cum învățăm mai bine, ce metodă ni se potrivește cel mai bine. Deci trebuie să fim responsabili în a ne stabili un curriculum.
Informația este doar o premisă necesară, dar nu e suficientă pentru învățare. Ea poate să ducă la diversiune, poate să ducă la evaziune din realitate. Trebuie să ne stabilim furnizorii și metodele de învățare și trebuie să ne stabilim mediile de învățare: unde anume vom învăța ceea ce noi vrem să învățăm? Nu toate mediile sunt la fel de bune. Sunt medii care te favorizează, grupuri de oameni care te favorizează să înveți ceva, grupuri de oameni care te defavorizează să înveți ceva. Noi trebuie să stabilim care sunt grupurile pe care le frecventăm, care sunt mediile fizice în care noi vom învăța. Pentru că unele medii ne pot facilita învățarea, altele, dimpotrivă, ne pot inhiba învățarea.
Așadar, noi trebuie să fim mai responsabili pentru a ne stabili curriculumul, furnizorii de învățare, metodele de învățare și mediile în care noi vom învăța.
Dacă nu suntem responsabili, atunci vom merge într-o sută de direcții, vom lua câte o informație de aici, câte o informație de dincolo, va trece timpul, n-o să învățăm mare lucru, o să avem mai degrabă iluzia învățării și iluzia cunoașterii. Asta este un lucru care se întâmplă destul de frecvent. Creierul nostru, adesea, nu poate să facă o diferență foarte clară între accesarea informației, faptul că eu pot să accesez o informație, și posesia informației – faptul că eu o am în minte. Adesea le confundă. Și atunci apare iluzia că eu știu mai mult decât știu. Și asta se vede mai ales acum, cu internetul. Putem accesa foarte repede informație și credem că dacă o putem accesa o și avem în minte. Această iluzie a cunoașterii ne face să învățăm mai puțin.
Dacă crezi că deja știi, atunci nu mai are rost să mai înveți atât de mult. Și asta este unul dintre lucrurile care se răspândesc din ce în ce mai mult. E o carte întreaga a lui Steven Sloman despre «Iluzia cunoașterii». Deci putem ajunge foarte ușor la iluzia cunoașterii, să credem că știm mai mult decât știm și această iluzie ne împiedică sau ne încetinește ritmul de învățare. Trece timpul și învățăm puțin și după aia ne vom mira că vom fi ușor de substituit de sisteme de inteligență artificială. Deci de asta pledoaria mea este pentru mult mai multă responsabilitate pentru a învăța, pentru a ne stabili curriculumul, pentru a ne stabili furnizorii de învățare, prin ce metode învățăm și în ce medii învățăm, pentru că nimeni nu ne va ajuta în povestea aceasta. Instituțiile nu sunt interesate de chestiunea asta. Viața vine peste noi, noi trebuie să ne asumăm această responsabilitate.
Așadar, aceasta este prima atitudine pe care trebuie s-o avem, ca să ne pregătim pentru viitorul acela incert: să fim mai responsabili în actul de învățare, cu dimensiunile pe care le-am specificat.
A II-a atitudine care cred că este importantă este: să fim reflexivi. Perioada pe care noi o traversăm este numită de anumiți sociologi «modernitate reflexivă». Adică ei ce spun ei? Spun: domnule, a trecut vremea când soluțiile pe care cineva le oferea rezistau multă vreme, aveau o viață lungă; știu eu, o soluție tehnologică rezista timp de secole sau multe decenii. Acum, toate soluțiile, nu numai tehnice, și cele sociale, și cele legate de gestiunea unui oraș, sunt soluții temporare, pentru că între timp se schimbă tehnologia, se schimbă legislația, se schimbă mințile oamenilor, schimbă multe lucruri.
Multe lucruri schimbându-se, soluțiile care înainte erau viabile acum nu mai sunt viabile. Și atunci trebuie să reflectez mai mult asupra soluțiilor, inclusiv asupra celor bune, pentru că ele nu mai au durata de viață pe care o aveau altădată. Asta este modernitatea reflexivă. Trebuie să reflectăm mai mult decât înainte, când ele aveau o durată de viață mai mare. Deci ce trebuie să facem, ca atitudine pentru viitor, este să fim mai reflexivi.
Să reflectăm la ce? La câteva lucruri. – Întâi, să reflectăm la propriile noastre practici, ce facem noi zi cu zi. E foarte important să facem lucrul acesta. Uitați, sunt multe studii care arată corelația dintre anii vechime și performanță: între cât de mulți ani tu ai făcut o meserie și performanța pe care tu ai atins-o este o corelație foarte slabă, de 0.24. Alte studii spun 0.27. În schimb, corelația dintre reflecția asupra propriei tale practici și performanță, expertiză, cât de bun ești, este de 0.62. Mult mai tare. Altfel spus, cineva care e demult în câmpul muncii, dar nu reflectează asupra ceea ce face, nu se gândește: Domne’, de ce mi-a ieșit acum când mi-a ieșit? De ce nu mi-a ieșit, atunci când nu mi-a ieșit? Ce ar mai trebui să fac? Ce mai trebuie să iau în seama, cu ce trebuie să leg chestiile astea? – deci dacă nu reflectează asupra propriilor practici, nu ajunge la expertiză. Reflecția asupra practicilor este principala cale de a ajunge foarte bun. Nu faptul că practicăm de multă vreme un lucru, nu practica ca atare, nu durata ei, ci reflecția asupra ei.
Definiția cea mai scurtă a expertului a fost oferită de către un cercetător american. Erikson spunea: «an expert is a reflective practitioner»; un expert este un practician reflexiv. Deci faci și apoi te tot gândești la ceea ce ai făcut, de ce ți-a ieșit, de ce nu ți-a ieșit, cu ce anume trebuie să corelezi ceea ce ai făcut. Reflecția asta asupra practicii este principala cale de a ajunge mai buni. Simplul faptul că practicăm nu este destul. Simplul fapt că studiem nu este destul. Trebuie să practicăm și să reflectăm.
Ce înseamnă, în final, reflecția asupra practicii? Reflecția asupra practicii ne face să reorganizăm cunoștințele pe care le avem. De regulă, cunoștințele sunt învățate în funcție de sursa pe care o avem ca să învățăm. Adică, de exemplu, spunem ceva de genul acesta: ‘Știu lucrurile acestea de la materia cutare, de la fizică din anul III. Știu chestia asta de la chimie, din anul II, știu chestia asta din manual, era o pagină care avea o poză și chiar în dreapta sus scria chestia asta. Îmi aduc aminte că de acolo știu chestia asta’. Ce înseamnă asta? Că noi codăm informația în capul nostru în funcție de sursă: de unde o știm. Partea proastă este că o utilizăm prost, dacă o codăm în raport cu sursa. Dacă, însă, reflectăm asupra propriilor practici, atunci ajungem să recodăm informația din mintea noastră. Cum? În jurul unor probleme. Adică mintea începe să spună: pentru problema aceasta, trebuie ca să o rezolvi să accesezi cunoștințele A și C. De unde le ai nu mai contează. De la o lecție, de la o conferință, de la o discuție cu pacientul, de la cineva care mi-a șoptit o chestie, de la un articol… nu mai contează sursa. Contează care este problema pentru care cunoașterea aceea devine relevantă. Acest proces se numește «condiționalizarea cunoașterii», adică faptul că reorganizez cunoștințele pe care le am; dar le pot reorganiza numai dacă reflectez asupra a ceea ce fac. Altfel spus, în loc să am cunoștințele legate de sursele de unde vin aceste cunoștințe, eu fac ca aceste cunoștințe ale mele să fie ca niște sateliți în jurul unei planete. Planeta este problema și cunoștințele sunt sateliții; atunci, creierul meu devine mult mai eficient. Când mă izbesc de o problemă, atunci apare o funcție de genul: dacă problema X =» activează cunoștințele A, B, C, D, nu contează de unde le ai, ci să le activeze și atunci rezolv mult mai repede.
Vedeți, asta este una dintre diferențele majore dintre un expert și un novice. Dacă compari un expert în medicină internă, de exemplu, care știe din câteva date ce diagnostic ai și ce tratament trebuie să iei și-l compari cu cel mai briliant absolvent de medicină din acest an, dacă îi dai teste psihologice, știu eu, teste de inteligență, de memorie, absolventul acela de regulă este mult mai bun decât expertul, dar când îl pui în fața unui caz este mult mai slab. De ce? Diferența este dată de condiționalizarea cunoașterii, de faptul că în capul expertului cunoștințele se asociază ca sateliții în jurul problemelor pe care ei trebuie să le rezolve. Asta-nseamnă că tu transformi ceea ce un logician de la începutul secolului XX numea «cunoaștere inertă» în «cunoaștere activă».
Asta înseamnă condiționalizarea cunoașterii: că tu ai niște cunoștințe, dar cunoștințele acelea degeaba le ai dacă nu le poți exploata. Cu cunoașterea e precum cu orice altă resursă: e important să o ai, dar este foarte important și să știi cum să o exploatezi tu. Țara asta are foarte multe resurse, de exemplu, de turism, dar dacă nu le știe exploata, tot săracă este. Așa e și cu cunoștințele, trebuie să le ai, dar trebuie să le exploatezi. Degeaba le ai, le ții acolo, în capul tău, în niște sinapse, în loc să le ții într-un sertar. Sunt inerte, nu sunt active, nu produc ceva. Ei, vedeți, asta înseamnă reflecția asupra propriilor practici. Prin reflecții asupra propriilor practici, fără să-ți propui începi să-ți reorganizezi cunoștințele, să le transformi în cunoștințe active, în cunoștințe care te ajută să rezolvi probleme și atunci devii expert. Posesia de cunoaștere nu te face expert. Condiționalizarea cunoașterii te face expert. Reflecția asupra practicii te face să-ți condiționezi cunoaște, să-ți organizezi cunoștințele în jurul problemelor relevante și atunci tu devii mult mai eficient în a rezolva probleme, decât cel care are aceleași cunoștință, dar pe care încă le leagă de sursa lor și nu de problemele relevante. Așadar, trebuie să fim mai reflexivi, mai reflexivi asupra propriilor practici.
Trebuie să fim mai reflexivi asupra propriilor noastre învățări. Noi învățăm tot timpul. Creierul e o mașină de învățat. Nu se pune problema să nu învățăm. Tot timpul învață creierul. Uneori învață explicit, adică ne propunem să învățăm anumite lucruri. Există un fel de cu o curriculă formală, așa se numește asta, adică un învățământ formal: mergem la școală și la școală învățăm ceea ce ni se spune să învățăm; este ca un fel de meniu a la carte, adică spun eu exact ce trebuie să înveți. Dar există și o altfel de învățare, o învățare non-formală, adică o învățare care seamănă cu un bufet suedez: eu, ca adult, îmi aleg de unde și ce anume vreau să învăț. Vreau să învăț să cânt la chitară, vreau să învăț să joc tenis, vreau să învăț să știu chineză… și adun din diverse locuri bucățile astea de cunoștințe și învăț.
Dar există o grămadă de cunoștințe pe care le dobândesc fără să am habar că le învăț. Există cel puțin două mari modalități prin care eu învăț fără să știu că învăț.
O modalitate sunt gramaticile; adică există niște regularități și creierul nostru are o capacitate extraordinară de a extrage regularitățile acelea fără să ne spună că o face. De exemplu, un copil de 5-6 ani poate să vorbească corect gramatical fără ca cineva să-l fi învățat ce-i subiectul, ce-i predicatul, ce-i complementul direct. De ce? Pentru că adulții vorbesc în jurul lui și creierul lui extrage nu numai lexicul, adică cuvintele, ci și modul în care se combină cuvintele între ele pentru a forma o propoziție corectă și modul în care se combină propozițiile între ele ca să formeze o frază corectă. Deci asta este o gramatică. O serie de regularități. Și creierul lui le extrage, chiar dacă el se joacă cu tractorașul sau cu păpușa lui pe acolo, nu trebuie să fie atent. Le extrage creierul. […].
Trăim într-un mediu social-cultural în care sunt tot felul de agenți care vor să-și impună o anumită agendă. De exemplu, în ultimele decenii există o anumită agendă a mediei, a societății care se referă la cultivarea fricii. Mereu la știri se dau tot felul de informații sau de știri care sunt îngrozitoare, care te fac să te gândești: Dumnezeule, ce pericol e pe stradă! Uite câte accidente! E pericol că o să fie o explozie nucleară, e pericol că se încălzește clima, e pericol că o să apară un virus, e pericol, pericol peste tot. E cultura fricii. Ok, întrebarea este: vrem să învățăm asta? Sigur, sunt multe, mulți, mulți actori în spate care vor să învățăm noi frica asta, să ne fie frică aproape tot timpul. De ce? Pentru că frica vinde bine.
Pentru că dacă ne e frică și apoi ei prezintă ceea ce produc ca fiind modalități de a ne scăpa de frică, noi cumpărăm. Cumpărăm tot ceea ce ni se oferă, tot felul de soluții, de la soluții de consiliere, la produse, la servicii ș.a.m.d. Stăm într-o astfel de cultură a fricii, în care în fiecare seară se revarsă peste noi tot felul de pericole. E un vector de învățare. Întrebarea este: vrem să învățăm ceea ce ni se impune din afară, o cultură a fricii? Sau vrem să ne dezvoltăm mai degrabă o cultură a eroilor? Să fim mai degrabă atenți la cei care au reușit, la cei care au reușit mai ales după ce au avut o înfrângere, au avut un eșec, au început o afacere și au dat chix, s-au ridicat și acum au afaceri de succes. Ce cultivăm: eroii sau victimele?
Ce vrem noi? Să fim mereu speriați, să simpatizăm cu victimele? Victimele se bucură de foarte mare simpatie de-o vreme încoace. Nu știu dacă ați observat lucrul acesta, dar ați văzut poate în filme. În filme, și eroul principal întâi e victimă. Adică întâi vine cineva, îi omoară câinele, pățește ceva, e victimă și după aia e erou. Numai așa-l simpatizăm acum. Nu-l mai simpatizăm dacă este erou de la început până la sfârșit. Nu, trebuie să fie victimă și după aceea devine erou. Vedeți, sunt tot felul de vectori de învățare. Sunt partide, grupuri, ideologii, sunt diverse sisteme de marketing care vor să ne învețe lucruri. Noi trebuie să ne gândim: vrem să învățăm ceea ce vor ei să ne învețe sau nu? Pentru că dacă nu suntem reflexivi, înghițim toate lucrurile acestea și apoi le reproducem în comportamentul nostru și avem iluzia libertății. Credem că suntem liberi. Nu suntem. Acționăm după ceea ce am învățat și am învățat ce au vrut alții să învățăm, pentru că noi n-am fost suficient de reflexivi.
Când avem un eșec, mintea începe să reflecteze: Domne’, de ce am avut eșecul ăsta? Altfel spus, eșecul dezvoltă gândirea analitică mai mult decât succesul. Succesul ne face să ne simțim bine și vrem să avem succes, bineînțeles. Dar vă sfătuiesc să nu scăpați niciun prilej de tristețe ca să vă analizați, o chestiune importantă din viața voastră. Cu siguranță o să analizați mai bine decât atunci când vă simțiți bine. Deci trebuie să fim mai proactivi.
Așadar, rezumăm acum ce trebuie să facem noi, ca adulți, ca să învățăm astfel încât să fim pregătiți pentru lumea aceasta plină de incertitudine: Să învățăm mai mult decât am învățat înainte. Dar să învățăm mai responsabili, mai reflexivi și mai proactivi. […].
Asta înseamnă, în final, învățarea: că producem versiuni mai bune, îmbunătățite, despre noi. Versiunea 2.0, 2.1, 2.2, 2.3, 3.0, 3.1, 4.5 asta înseamnă. Dezvoltăm versiuni mai bune despre noi. Știind cum sunteți azi, gândiți-vă, puneți-vă ca scop: domnule, aș vrea o versiune mai bună despre mine de acum într-un an. Pe ce dimensiune? Păi să vedem unde stau mai prost. Pe axa personală? Pe axa relațională? Pe axa profesională? Unde stau mai prost? Și apoi, cum am spus, cu responsabilitate, vă stabiliți un curriculum, vă alegeți furnizorii, vă alegeți mediul de învățare, reflectați asupra a ceea ce faceți, asupra propriilor practici, reflectați asupra a ceea ce ați învățat până acum. Poate că n-ați învățat ce trebuia sau nu destul de bine. Reflectați asupra altora care sunt în preajma voastră și care distorsionează propriul proces de învățare și fiți proactivi! Gândiți-vă: ce roluri trebuie să îmi asum eu, ca să îmi dezvolt aceste competențe de care eu am nevoie ca să creez versiunea 2.1, mai bună decât asta de azi 2.0. În final, asta trebuie să facem.
Așadar, răspunsul meu la întrebarea: cum să gândim educația pe care ne-o facem nouă înșine pentru ca să facem față zilei de mâine, adică viitorului acestuia incert? Răspunsul meu este următorul: pentru a crea o versiune mai bună despre noi, trebuie să fim mai reflexivi, mai responsabili și mai proactivi cu toate dimensiunile pe care le-am evocat. Și atunci avem într-adevăr șanse să creăm mereu versiuni mai bune despre noi. Nu știm cum va fi viitorul, dar dacă noi putem produce o versiune mai bună despre noi, avem mai mari șanse de a-i face față, chiar dacă el e incert. Dar asta depinde de noi. O versiune mai bună a noastră depinde de noi. Uitați-vă la cele trei dimensiuni pe care le aveți, dați-vă note și apoi începeți responsabil, reflexiv și proactiv. Mulțumesc!
Credit foto: Edupedu.ro
