Constantin Barbu, ucenic al filosofului Constantin Noica, a publicat în lucrările sale – Codul Invers (20 de volume) și Memorialul Mihai Eminescu – mai multe probe privind uciderea marelui poet și gânditor. Unul dintre acestea este rezultatul autopsierii lui Mihai Eminescu, scris de Alexandru Sutzu, dar nesemnat. În acest document, doctorul subliniază, textual: „Eroare. Eminescu n’a fost sifilitic […]. Adevărata causă a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”. Precizare: Alexandru Sutzu este autorul primul tratat de pshiatrie, „Alienatul în fața societății și a științei”, apărut în 1877, și creatorul primei catedre dedicate acestei discipline la Facultatea de Medicină din București, în 1897.
Este ciudat (suspect chiar) că această mărturie a fost plasată, până în 1990, în penumbra tuturor aserțiunilor, analizelor și dezbaterilor privind cauza morții lui Mihai Eminescu, prevalând „axioma” (în fapt, un „zvon academic” lansat de Titu Maiorescu și consacrat de George Călinescu, prin prestigiu de nume) că Eminescu a avut sifilis, ceea ce ar fi fost și cauza decesului său.
La acest document se adaugă și mărturia emoționantă a doctorului Tălășescu de la Institutul Victor Babeș. Doctorul Tălășescu e cel care a avut creierul lui Eminescu în mână, mărturia lui fiind din anul 1912, când trăia Maiorescu și ar fi putut să-l contrazică.
Redăm un extras din textul lui Tălășescu, având titlul Creerii lui Eminescu, un document fundamental, datat Constanța, 17 iulie 1912: „El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viață la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparținea numai mie, ci era al întregului neam românesc.
Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aștepta la un așa deznodământ fatal, ireparabil. […]. Nu știam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeș, unde eram preparator, într’un vas, o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd și azi înaintea ochilor mei, deși sunt ani de atunci. O mână profană, brutală și poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidență partea acoperită de sânge, de răni provocate de așchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viață, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.
În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică și văzându-l așa de neomenos secționat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru știință. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu, pentru a putea studia rapoartele între diferite părți sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum și pentru estetica obiectului.
Așadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neștiințific și neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă și am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă și-l așez cu precațiune într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suțu și-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie – din mâna omului și cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.
Sunt douăzeci și patru de ani de atunci, dar de aș viețui tot atâtea secole, n’aș putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omenești, trezește în altar și prăbușește domul gigant al artei omenești, pe care l-au înălțat spre închinare științei supraomenești, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creștet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care, ca din copilărie, avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.
În acea substanță nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână. Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deșteptase întreg neamul românesc „De la Nistru pîn’ la Tisa”.
Cât am stat privind fix acele moaște până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu. Știu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu, ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească față de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformațiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de șanțuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.
Prof. Babeș ne-a atras atențiunea să fim discreți asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltați să fi fost, eram studenți cari ne știm profesorii, în special pe Dr.-ul Șuțu, care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puțin științifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noștri, elevii profesorului Babeș, iar atitudinea neromânească ce reeșia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puțini idealiști cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.
Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaștelor acestui martir al gândirei, al simțirei și al idealului național românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – țărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”
Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naștere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un șir de ani de studii superioare la Paris și în alte părți, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.
Cine știe ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarități patologice, mă va înțelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă și martiră din Eminescu și în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unui dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripție. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.
Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceea ce nu era nici a națiunei ci numai și numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monștri; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaște.
Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul și în acelaș timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochi căprui mari, visători; la munte nopțile sunt mai răcoroase și visurile se confundă cu realitatea.
După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăși între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omenești. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care știa că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaș se îmbolnăvise de pleuresie și era la spital, unde a și murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomică banală și care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru știință, l-a desființat […]”.
În Memorialul Mihai Eminescu, profesorul Constantin Barbu afirmă: „Eminescu a fost ucis, după șase ani de suferințe martirice (28 iunie 1883 – 15 iunie 1889) […].
Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889, internat ilegal în ospicii, la Institutul Caritatea al doctorului Suțu, la Ober-Döbling la Viena, la Mânăstirea Neamțului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889).
Internările, interdicțiile, ținut în cămașă de forță, tratat cu injecții cu mercur, totul ilegal și eronat. Eminescu a fost ucis prin lovire în țeasta capului, cu o cruzime cumplită. Stopul cardiac a avut loc și din cauza celui de-al treilea tratament cu injecții cu mercur, sau a murit din cauza lovirii și zdrobirii craniului? Și stopul cardiac a venit ca „sfârșit clasic” (Eminescu fiind ucis prin zdrobirea țestei)?
Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompusese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.
Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul „Creerii lui Eminescu” de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:
- «Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală»;
- «Creer ucis de o violență crudă»;
- «Mutilat după moarte».”
NOTA ISORAVNICULUI. Ar mai fi de subliniat, pe lângă precizările lui Constantin Barbu, credința doctorului Tălășescu că niciun român nu ar fi putut comite sacrilegiul de a profana și mutila atât de sălbatic rămășițele celui care a fost Mihai Eminescu: „Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deșteptase întreg neamul românesc „De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul și indignarea mea era legitimă”.
Așadar, cine l-ar fi putut urî pe Eminescu atât de mult încât să-l profaneze și să-l mutileze atât de sălbatic și necreștin?
Sursă: activenews.ro
*După articolul „Mărturia medicului care a primit creierul lui Eminescu: Mutilarea și profanarea moaștelor acestui martir nu a fost românească. Prof. Constantin Barbu: Eminescu a fost ucis pentru Transilvania și credința ortodoxă”, semnat de Victor Roncea (adaptare și extrase).
*Articol apărut în Revista Certitudinea, nr.139
Credit foto: Certitudinea.com
