„𝘔𝘦𝘳𝘨𝘦𝘢𝘮 𝘤𝘶 𝘴𝘢𝘭𝘷ă𝘳𝘪𝘭𝘦 𝘢𝘥𝘶𝘯â𝘯𝘥 𝘳ă𝘯𝘪ț𝘪𝘪 ș𝘪 𝘢𝘤𝘰𝘳𝘥â𝘯𝘥𝘶-𝘭𝘦 𝘱𝘳𝘪𝘮𝘶𝘭 𝘢𝘫𝘶𝘵𝘰𝘳. 𝘈𝘮 𝘷ă𝘻𝘶𝘵 𝘮𝘶𝘭𝘵𝘦. 𝘋𝘦 𝘭𝘢 𝘱𝘪𝘤𝘪𝘰𝘢𝘳𝘦 ș𝘪 𝘣𝘳𝘢ț𝘦 𝘳𝘶𝘱𝘵𝘦, 𝘱â𝘯ă 𝘭𝘢 𝘮𝘶𝘵𝘪𝘭ă𝘳𝘪 𝘤𝘦 𝘯𝘶 𝘱𝘰𝘵 𝘧𝘪 𝘦𝘹𝘱𝘭𝘪𝘤𝘢𝘵𝘦 î𝘯 𝘤𝘶𝘷𝘪𝘯𝘵𝘦. 𝘕𝘶 𝘧ă𝘤𝘦𝘢𝘮 𝘥𝘪𝘧𝘦𝘳𝘦𝘯ț𝘦 î𝘯𝘵𝘳𝘦 𝘳𝘰𝘮â𝘯𝘪 ș𝘪 𝘴𝘵𝘳ă𝘪𝘯𝘪.
𝘊𝘦𝘭 𝘮𝘢𝘪 𝘵𝘳𝘢𝘶𝘮𝘢𝘵𝘪𝘻𝘢𝘯𝘵 𝘮𝘰𝘮𝘦𝘯𝘵 𝘱𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘭-𝘢𝘮 𝘵𝘳ă𝘪𝘵 𝘢 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘢𝘤𝘦𝘭𝘢 𝘤â𝘯𝘥 𝘢𝘮 𝘴𝘤ă𝘱𝘢𝘵 î𝘮𝘱𝘳𝘦𝘶𝘯ă 𝘤𝘶 𝘰 𝘤𝘰𝘭𝘦𝘨ă, 𝘧𝘢𝘳𝘮𝘢𝘤𝘪𝘴𝘵ă, 𝘥𝘪𝘯 𝘣𝘰𝘮𝘣𝘢𝘳𝘥𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵𝘶𝘭 𝘢𝘴𝘶𝘱𝘳𝘢 𝘴𝘱𝘪𝘵𝘢𝘭𝘶𝘭𝘶𝘪. 𝘋𝘶𝘮𝘯𝘦𝘻𝘦𝘶 𝘢 𝘢𝘷𝘶𝘵 𝘨𝘳𝘪𝘫ă 𝘥𝘦 𝘮𝘪𝘯𝘦! 𝘚ă𝘳𝘢𝘤𝘢, 𝘢 𝘴𝘶𝘱𝘳𝘢𝘷𝘪𝘦ț𝘶𝘪𝘵 𝘣𝘰𝘮𝘣𝘢𝘳𝘥𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵𝘶𝘭𝘶𝘪, 𝘥𝘢𝘳 𝘢 𝘮𝘶𝘳𝘪𝘵 𝘤âț𝘪𝘷𝘢 𝘢𝘯𝘪 𝘮𝘢𝘪 𝘵â𝘳𝘻𝘪𝘶. 𝘔ă 𝘨ă𝘴𝘦𝘢𝘮 𝘭𝘢 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘦𝘳 𝘤â𝘯𝘥 𝘯𝘦𝘮ț𝘪𝘪, î𝘯 𝘳𝘦𝘵𝘳𝘢𝘨𝘦𝘳𝘦, 𝘢𝘶 î𝘯𝘤𝘦𝘱𝘶𝘵 𝘴ă 𝘣𝘰𝘮𝘣𝘢𝘳𝘥𝘦𝘻𝘦 𝘴𝘱𝘪𝘵𝘢𝘭𝘶𝘭. 𝘋𝘶𝘥𝘶𝘪𝘢 𝘱ă𝘮â𝘯𝘵𝘶𝘭… 𝘈𝘥𝘮𝘪𝘯𝘪𝘴𝘵𝘳𝘢𝘵𝘰𝘳𝘶𝘭 𝘴𝘱𝘪𝘵𝘢𝘭𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘯𝘦-𝘢 𝘵𝘳𝘪𝘮𝘪𝘴 𝘱𝘦 𝘵𝘰ț𝘪 𝘴ă 𝘯𝘦 𝘢𝘴𝘤𝘶𝘯𝘥𝘦𝘮 î𝘯 𝘴𝘶𝘣𝘴𝘰𝘭. 𝘈𝘮 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘴𝘤𝘰𝘢𝘴ă 𝘥𝘦 𝘴𝘶𝘣 𝘥ă𝘳â𝘮ă𝘵𝘶𝘳𝘪 𝘥𝘶𝘱ă 𝘮𝘢𝘪 𝘣𝘪𝘯𝘦 𝘥𝘦 𝘤â𝘵𝘦𝘷𝘢 𝘰𝘳𝘦, 𝘤𝘶 𝘢𝘳𝘴𝘶𝘳𝘪 𝘱𝘦 𝘧𝘢ță, 𝘱𝘪𝘤𝘪𝘰𝘢𝘳𝘦 ș𝘪 𝘣𝘳𝘢ț𝘦. 𝘈𝘳𝘴𝘶𝘳𝘪 𝘥𝘦 𝘨𝘳𝘢𝘥𝘶𝘭 𝘐, 𝘐𝘐 ș𝘪 𝘐𝘐𝘐. 𝘔𝘶𝘭ț𝘪 ș𝘪-𝘢𝘶 𝘨ă𝘴𝘪𝘵 𝘢𝘪𝘤𝘪 𝘴𝘧â𝘳ș𝘪𝘵𝘶𝘭. 𝘈𝘶 𝘵𝘳𝘦𝘣𝘶𝘪𝘵 𝘴ă 𝘴𝘢𝘱𝘦 𝘥𝘶𝘱ă 𝘮𝘪𝘯𝘦 𝘤ă 𝘴ă 𝘮ă 𝘱𝘰𝘢𝘵ă 𝘴𝘤𝘰𝘢𝘵𝘦. 𝘈𝘮 𝘧𝘰𝘴𝘵 𝘪𝘯𝘵𝘦𝘳𝘯𝘢𝘵ă 𝘭𝘢 𝘚𝘱𝘪𝘵𝘢𝘭𝘶𝘭 𝘉𝘶𝘤𝘶𝘳 𝘢𝘱𝘳𝘰𝘹𝘪𝘮𝘢𝘵𝘪𝘷 𝘰 𝘭𝘶𝘯ă, 𝘵𝘪𝘮𝘱 î𝘯 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘮 𝘴𝘶𝘱𝘰𝘳𝘵𝘢𝘵 𝘯𝘪ș𝘵𝘦 𝘥𝘶𝘳𝘦𝘳𝘪 𝘪𝘯𝘪𝘮𝘢𝘨𝘪𝘯𝘢𝘣𝘪𝘭𝘦. 𝘌𝘳𝘢𝘮 𝘵𝘰𝘢𝘵ă 𝘳𝘰ș𝘪𝘦, 𝘰 𝘤𝘢𝘳𝘯𝘦 𝘷𝘪𝘦! 𝘛𝘢𝘵𝘢 𝘢 𝘱𝘳𝘪𝘮𝘪𝘵 𝘰 𝘵𝘦𝘭𝘦𝘨𝘳𝘢𝘮ă 𝘤𝘶𝘮 𝘤ă 𝘢ș 𝘧𝘪 𝘮𝘶𝘳𝘪𝘵. 𝘈 𝘷𝘦𝘯𝘪𝘵 î𝘯𝘵𝘳-𝘰 𝘧𝘶𝘨ă 𝘭𝘢 𝘉𝘶𝘤𝘶𝘳𝘦ș𝘵𝘪. 𝘊â𝘯𝘥 𝘮-𝘢 𝘷ă𝘻𝘶𝘵 𝘤𝘶𝘮 𝘢𝘳ă𝘵 𝘪 𝘴-𝘢 𝘧ă𝘤𝘶𝘵 𝘳ă𝘶. 𝘔-𝘢 𝘭𝘶𝘢𝘵 𝘢𝘤𝘢𝘴ă 𝘶𝘯𝘥𝘦 𝘢𝘮 𝘴𝘵𝘢𝘵 𝘢𝘱𝘳𝘰𝘢𝘱𝘦 𝘥𝘰𝘶ă 𝘭𝘶𝘯𝘪.
𝘔-𝘢𝘮 î𝘯𝘵𝘰𝘳𝘴 î𝘯 𝘉𝘶𝘤𝘶𝘳𝘦ș𝘵𝘪 ș𝘪 𝘢𝘮 𝘤𝘰𝘯𝘵𝘪𝘯𝘶𝘢𝘵 𝘴ă 𝘭𝘶𝘤𝘳𝘦𝘻 𝘭𝘢 𝘚𝘢𝘯𝘢𝘵𝘰𝘳𝘪𝘶𝘭 𝘈𝘯𝘵𝘰𝘯𝘪𝘶. Î𝘮𝘪 𝘢𝘮𝘪𝘯𝘵𝘦𝘴𝘤 𝘤ă 𝘵𝘳𝘦𝘣𝘶𝘪𝘢 𝘴ă 𝘵𝘦 ț𝘪𝘪 𝘥𝘦 𝘯𝘢𝘴 𝘤𝘢 𝘴ă 𝘱𝘰ț𝘪 𝘭𝘶𝘤𝘳𝘢 𝘥𝘪𝘯 𝘤𝘢𝘶𝘻𝘢 𝘮𝘪𝘳𝘰𝘴𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘪𝘯𝘴𝘶𝘱𝘰𝘳𝘵𝘢𝘣𝘪𝘭 𝘥𝘦 𝘭𝘢 𝘤𝘢𝘥𝘢𝘷𝘳𝘦𝘭𝘦 𝘳ă𝘮𝘢𝘴𝘦 î𝘯 𝘶𝘳𝘮𝘢 𝘣𝘰𝘮𝘣𝘢𝘳𝘥𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵𝘦𝘭𝘰𝘳”.
𝐄𝐥𝐞𝐧𝐚 𝐂𝐇𝐈𝐑𝐀, 𝐯𝐞𝐭𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐝𝐞 𝐫ă𝐳𝐛𝐨𝐢, mamă, bunică şi o femeie puternică ce a ajuns la vârsta de 103 ani după ce a trecut prin experiențe greu de imaginat în zilele noastre.
Î𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥 𝐜𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐞-𝐀𝐥 𝐃𝐨𝐢𝐥𝐞𝐚 𝐑ă𝐳𝐛𝐨𝐢 𝐌𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚𝐭 𝐥𝐚 𝐒𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐔𝐫𝐠𝐞𝐧ță „𝐌𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐧𝐨𝐯𝐢𝐜𝐢” 𝐜𝐚 𝐬𝐨𝐫ă 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐥ă î𝐧 𝐜𝐚𝐝𝐫𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜ț𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐡𝐢𝐫𝐮𝐫𝐠𝐢𝐞.
După război, doamna Chira și-a continuat activitatea la Spitalul Floreasca de unde, în anul 1977, a ieșit la pensie. Se poate mândri cu două fete, ce și-au ales profesia de inginer și 3 nepoți.
𝗖𝗶𝗻𝘀𝘁𝗲 ș𝗶 𝗼𝗻𝗼𝗮𝗿𝗲 𝘃𝗲𝘁𝗲𝗿𝗮𝗻𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗲 𝗿ă𝘇𝗯𝗼𝗶!
Credit Foto: arhivă DCVP
