5 IUNIE 1883-5 IUNIE 2023
140 DE ANI DE LA PRIMA ROSTIRE A POEMEI „DOINA” DE MIHAI EMINESCU
S-a întâmplat la Iași, în casa junimistului Iacob Negruzzi. Mihai Eminescu participase la festivitatea de dezvelire a statuei ecvestre a lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii, eveniment patronat de regele Carol I. „DOINA” încolțise demult în mintea poetului. Se pare că încă de la serbările de la Putna din 1871, la inițierea și organizarea cărora avusese o contribuție remarcabilă.
Varianta definitivată, după mai multe schițe, se pregătise s-o rostească la festivitatea de dezvelire a monumentului lui Ștefan cel Mare, dar manifestarea alunecase pe panta unui politicianism balcanic, ceea ce l-a mâhnit și n-a mai avut tragere de inimă să dea curs acestei dorințe. Valoarea, importanța și, mai ales, actualitatea „DOINEI” pentru cultura și spiritualitatea românească este uriașă. Ea ne definește spațiul de românitate, ne arată cât de râvnit este acest spațiu de străini, care ne doresc dispariția și, mai mult decât orice, ne îndeamnă să-l apărăm, invocând exemplul marelui voievod Ștefan cel Mare.
Valoarea „DOINEI” sporește și prin faptul că ea este ultima creație eminesciană, izvorâtă din dragostea nemărginită a poetului față de neamul românesc și, totodată, din spiritul său de revoltă că acest popor este obidit de străini. De aceea riposta dușmanilor nu s-a lăsat prea mult așteptată. La scurt timp după evenimentul de la Iași, respectiv în ziua de La 28 iunie, același an, poetului i s-a înscenat o boală psihică și a fost internat într-un ospiciu. 28 iunie 1883, poate fi considerată ziua morții civile a lui Mihai Eminescu, pentru că din acest moment nu i s-a mai permis să apară în viața publică, iar „tratamentul” ce i s-a aplicat i-a distrus capacitatea de creație, urmând ca după șase ani, în 15 iunie 1889, să se producă și moartea lui fizică. „DOINA” a răzbit cu greu până în zilele noastre, traversând scurte perioade de „libertate”, dar și aprige obstrucționări.
Deși cenzura nu-i declarată oficial, totuși ea continuă și astăzi să se manifeste și să împiedice accesul la cunoașterea și înțelegerea mesajului ei militant pentru existența și vitalitatea neamului românesc. Într-o țară năpădită de străini vrăjmași, cu un stat deromânizat și acaparat de forțe străine, a rosti „De la Nistru pân’ Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…” devine, treptat, un delict, dacă nu unul juridic, deocamdată, atunci cel puțin, un motiv subtil de zădărnicire a accesului în spațiul public sau de realizare a unor proiecte personale, pe deplin legitime.
